Simona MÎNDRA

Când vei putea... te rog să simţi!

2012-01-20T15:15:00.001+02:00

O cămaşă lungă până la jumătatea coapselor, albă, uşor transparentă, cu mirosul lui impregnat în ţesătură, o gură bogată şi plină, şiragul dinţilor albi… însă nu prea albi, părul răvăşit peste acel umăr dezgolit, lănţişorul care se revarsă blând, fără grabă peste clavicula atât de feminină, încheietura delicată şi subtil parfumată, piciorul rece cu degetele lui roz şi înfrigurate, unghiile vopsite ca o noapte de toamnă… Aşa poate arăta sensibilitatea, ca o femeie care este femeie şi nu altceva, ca o iubită cu totul răvăşită înainte de delicioasa masă de dimineaţă, de prea dimineaţă. Sensibilitatea este o femeie în pragul unei dimineţi la etajul doi, pe balcon cu o cafea dulce aburindă, şi cu pâinea crocantă încoronată atât de îmbietor cu o cupă de marmeladă…

O sensibilitate ca o zi petrecută într-o ceainărie călduţă, mirosind plăcut a mirodenii necunoscute, a măr şi a gând de romancier uşor ameţit de rom. O carte nouă ca o sensibilitate aparte, un fragment plin de putere într-o duioasă palmă de femeie.

Şi sensibilitatea nu ucide, nu ne face mai slabi… dimpotrivă. Sensibilitatea ne umple de o viaţă pe care nu o putem cunoaşte singuri nicăieri, nici măcar în imaginaţia unui scriitor care poate pune pe hârtie o fantezie infestată total cu… necunoscut…

Puterea este sensibilitate. Raţiunea trează este sensibilitate. Autocontrolul este sensibilitate. Cu sensibilitate putem mânui frâiele lumii şi putem iubi aşa cum odraslele otrăvite ale lumii încearcă să o facă şi nu reuşesc decât să fie clovni cu totul eşuaţi… morţi… inutili… lumeşti…

Între amorţeală şi un braţ al vieţii (1)

2011-12-07T00:59:00.000+02:00

Aceasta este povestea până la momentul conceperii fiicei mele, Maya. Eram mult prea tânăr. Acum să vă povestesc totul de la început până la momentul în care am început să-mi scriu viaţa, adică momentul acesta, acum. Este cu adevărat important fiecare detaliu căci fără chiar şi unul povestea ar deveni ambiguă şi greu de digerat. Să parcurgem împreună totul.

Acum am 56 de ani şi locuiesc într-o micuţă fermă la poalele unui munte, în România. Am cumpărat terenul la rugăminţile fierbinţi ale soţiei mele care îşi dorea cu înverşunare să trăiască româneşte. Aşa că am construit o casă cu 3 dormitoare, un living ţărănesc şi o bucătărie cât se poate de tradiţională, cu sobă din teracotă, cu masă construită de propriile ei mâini şi cu pardosea de pin. Mereu am vrut să o văd pe deplin fericită şi în cele din urmă am putut să o văd aşa. Nu avem decât cinci găini strict ouătoare – pur şi simplu nu poate sacrifica nici un păduche - o vacă de rasă pentru lapte, un ponei pentru Maya şi un ciobănesc german pentru companie. În spatele casei şi-a organizat singurică o grădină ticsită cu zarzavaturi şi cu legume, iar la jumătate de kilometru avem o livadă de două sute de pomi fructiferi. Avem de asemenea grajd pentru vacă şi pentru Maria (poneiul fiicei mele) şi coteţ pentru găini. După cum vedeţi suntem extrem de ocupaţi în viaţa de zi cu zi, dar nu vă pot explica în cuvinte mulţumirea de a-mi vedea familia în siguranţă şi cu zâmbetul pe buze în fiecare moment. M-am temut că Cho se va sătura de făcut curat în coteţul găinilor sau că îmi va reproşa că miros a balegă de vacă. Nici vorbă de aşa ceva. În fiecare zi înfloreşte tot mai mult. Îi place să fie soţie românca şi mă amuză cumplit când o aud vorbind ardeleneşte cu clinchetul ei coreean.

Totul a început la absolvirea liceului militar în care mama mă înrolase forţat şi sperând că voi ajunge un om mare şi impunător. Era de departe cel mai oribil coşmar care avea să-mi traumatizeze întreaga adolescenţă. Dar am strâns din dinţi şi am absolvit acel iad consolându-mă cu certitudinea că voi studia ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: muzica. Însă aceasta mă obliga să plec din România pentru a câştiga bani serioşi. Ajunsesem să visez la o revoluţie care să alunge tirania comunismului din ţara noastră şi, spre fericirea tinerilor romani, aceasta ne ajunsese din urmă dorinţa, plină de glorie şi de promisiuni. Am văzut atunci mult prea multe sacrificii umane, ofrande pentru libertatea următoarelor generaţii, dar totul a meritat doar până la momentul în care acele următoare generaţii au uitat complet de trupurile căzute în ’89 şi au transformat libertatea în ruşinea şi dezgustul fiecărui părinte. Imediat după Revoluţie am plecat în Coreea de Sud pentru a-mi găsi o slujbă din care să pot strânge banii necesari pentru facultate. Nici să nu vă gândiţi să mă întrebaţi de ce am ales ţara asta pentru ca nici eu nu ştiu răspunsul. Eram doar un absolvent de liceu cu vise grandioase, dar şi acum cred că dacă nu ar fi fost aşa nu aş fi izbutit să îmi ating ţelul. Speram din toată inima că voi găsi ceva în agricultură imaginându-mi în chip naiv că totul se întâmplă ca pe prispa casei bunicilor. De spun ca pe prispă? Pentru că, prunc fiind, munceam în grădină doar cu privirea şi credeam că sunt cel mai bun agricultor. De fapt asta doream, să devin un agricultor iscusit. Şi am devenit.

Am ajuns pe o plantaţie de orez şi nu mi-am imaginat niciodată cât de tare te pot durea toate oasele după o sigură zi de lucru. Mă zvârcoleam de durere în aşternuturi şi de fiecare dată când mă puneam la culcare simţeam imposibila duritate a podelii pe care şedea patul meu subţire, diafan şi inutil. Practic dormeam direct pe podea. Să nu mai vorbesc de dimineţile în care aş fi ucis pentru o cafea tare românească; eram atât de sătul de ginseng încât mă gândeam că voi plezni de prea multă sănătate. Ce-i drept, după două luni de băut ginseng în loc de cafea, mă simţeam uşor ca un fulg şi durerile de oase au încetat cu totul. Doamna care ne pregătea micul dejun mirosea mereu a mâncare, dar nu era acel miros de haine îmbâcsite de prăjeala şi de rântaş, ci o mireasmă de crud şi de abur. Adoram clipa în care ajungea în dreptul meu şi de fiecare dată inspiram adânc mireasma ei de gospodină.

Cea mai frumoasă femeie din lume...

2011-11-16T00:43:00.001+02:00

Nu trăiesc pentru a fi frumoasă, nu mă străduiesc să slăbesc (deşi încă 5 kilograme ar mai putea pleca de pe mine), nu mă fardez în fiecare zi, părul îmi stă toată ziua aşa cum îl găseşte dimineaţa, iar câteva dintre gânduri îmi sunt îndreptate spre imperfecţiunea care mă face să mă simt atât de firesc… frumoasă.

Într-o frumuseţe trecătoare mă simt nemuritoare şi sărut cu drag timpul care îmi trece peste piele lăsându-şi liniile dulci de degete mătăsoase. Îmbătrânesc atât de greu dar îmi ador micile semne de maturitate, corpul meu vibrează sub înţelepciunea trecerii anilor. Cât de frumoasă trebuie să fiu? Chiar trebuie?? Îmi displac dimineţile prea obositoare în faţa oglinzii din baie în care desenez şi şterg, desenez şi şterg, apoi mă spăl pe faţă şi îmi dau seama că îmi şade mai bine în… mine. Întotdeauna mi se pare că port prea mult fond de ten şi că sprâncenele sunt mai atrăgătoare necreionate, iar tot ce rămâne e un zâmbet natural pe un chip curat şi tânăr, o privire jucăuşă. Oare îmi trebuie mai mult de atât?

Cu trupul meu fericit şi neînfometat alerg prin răcoarea serilor tinere. Îl îmbrac lejer dar elegant în iluzii îmbătătoare, iar hainele par crescute din mine atât de bine mi se potrivesc. Cerceii mi se revarsă de sub părul răvăşit de lumina surdă a serii. Un zâmbet larg, o faţa luminoasă, un păr liber, un trup viu şi o gentuţă pe care o numesc “animalul meu”, nişte haine ale mele şi sunt o femeie unică, frumoasă în felul meu.

Soţul meu este acela care mă priveşte doar pe mine, care îmi vede frumuseţea fără să trebuiască să ţin regimuri interminabile, căruia îi place să mă vadă mâncând îngheţată şi zâmbind la atingerea ei atât de dulce şi de rece, care mă adoră pentru că nu sunt perfectă în ochii lumii, pentru care sunt cea mai frumoasă femeie din lume.

Atât! Cea mai frumoasă femeie din lume!

Erotism românesc

2011-11-10T13:23:00.000+02:00

Încă mă minunez de stufoasele funduri celebre care se întrec în senzualităţi ieftine, de neînsufleţitele materiale feminine. Nu înţeleg de ce. Până la urmă pot respira departe de ele, îmi pot trăi viaţa şi fără să le observ trupurile schingiuite de foame şi le pot ignora căpşoarele subdezvoltate.

Îmi cumpăr în fiecare dimineaţă câte un ziar proaspăt, călduţ încă, şi îmi este jenă să-l citesc într-un spaţiu public. Pe prima pagină a ziarelor apare câte o capră în sânii goi şi siliconizaţi româneşte zâmbind a moare îmbâcsită de curechi. Întorc pagină, jenată de privirile umede şi excitate ale bărbaţilor din jur, şi dau peste o altă malformaţie congenitală. Renunţ. Arunc ziarul în primul coş de gunoi care îmi iese în cale.

Acum 6-7 ani eram o împătimită a revistelor pentru adulţi şi puteam face diferenţa dintre un ziar şi un „Hustler”, dar acum... Ce ziar? Articolele conţin câteva fraze scurte, pline de greşeli şi câteva fotografii goliatice cu trupuri goale. Nu mai există decât articole excitate? Lumea mondenă pluteşte într-o eternă excitaţie? România este o ţară excitată?

La fel ca şi arta muzicală contemporană, media a devenit o arteră a prostituţiei şi e plină de ţărăncuţe dornice de o ascensiune rapidă şi... ieftină.

Trupuri goale şi minţi la fel de goale. Plăcerea de a bea o cafea bună lângă un ziar excelent s-a dus pe apa sâmbetei.

Erotismul (zoofilia) de pe paginile ziarelor mi-a arătat din nou ca şi romanii pot fi în fruntea „top 5 imbecilităţi cotidiene”.

România te ador!

Din seria “Transformarea femeii”

2011-10-29T03:46:00.002+03:00

Un cap răsăritor, plin cu pene de absint, împinge tava imbecilităţii dincolo de tejgheaua naturii senzuale a firescului.

Privesc cu sălbăticie dibace în ochi o creatură încornorată cu pleşuvie pe ici pe colo, o minunăţie de arătare femelă care se deplasează pe membrele inferioare. E atât de înălțătoare dorinţa ei de a-şi atinge cu degeţelele ei cocostârcoase visul de a nemuri într-o frumuseţe cât mai contemporană! Şi buzele ei... senzuale ca ale unei sirene născute dintr-un experiment chimic cu prunci concepuţi în blasfemii; buzele ei încărnate cauciucos mă duc cu gândul la tabloul de iarnă bacovian:

“Ninge grozav pe câmp la abator

Şi sânge cald se scurge pe canal;

Plină-i zăpada de sânge animal -

Şi ninge mereu pe-un trist patinor...

E albul aprins de sângele-nchegat,

Şi corbii se plimbă prin sânge... și sug;

Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug

Pe câmp, la abator, s-a înoptat

Ninge mereu în zarea-nnoptată

Şi-acum când geamuri triste se aprind

Spre abator vin lupi licărind.

- Iubito, sunt eu la ușa înghețată..”

Însă buzele ei nu-mi inspiră decât sânge infectat cu moarte curgând pe canal. Sânge animal. Oh, creatură vulcanică în transformări groteşti, ambiguitate a naturii şi a speciei, monstruozitate bisturiană, când te vei opri din a-ţi mutila fâşiile subţiri de carne care încă te mai înfăşoară? Erup în deznădejde de fiecare dată când o văd, mă cutremur ca un nucleu planetar atunci când îi zăresc de departe nefiinţa schingiuită de foame şi de farduri papagaliceşti ce o mumifică exotic şi, mai ales, goliciunea nefirească şi expunerea oaselor pungătoare de piele subnutrită. Botul umflat şi mâncat de amorţeală înjunghie mortal ideea de femeie frumoasă. Buzele ei himerice în senzualitate nu pot fi sărutate, iar dacă totuşi cineva se încumetă să-i atingă bucăţile de carne crudă şi putrefiată, cu siguranţă îşi va băga sufletul în comă.

„Te-aş săruta, zău aşa, dar sluţenia ta prăpăstioasă mă împiedică să-mi deschid ochii terifiaţi de tabloul abatorului animal pe care îl încarnezi cu o mândrie ridicolă!”

Nu pot pricepe cum şi când anume s-a ajuns la defăimarea buchetului dulce de căldură senzuală, la distrugerea irevocabilă a trupului femeiesc înălţat armonios pe scoarţa prafului pământean? Femeia este un capriciu necesar şi erotic al vieţii (şi chiar mai mult), dar când aceasta devine un reziduu a ce a fost înainte nu rămâne nimic de făcut- decât să fugi din calea ei.

Iar cât despre versurile închegate frumos în sângeriul cald bacovian, nu îndrăznesc să umilesc valoarea lor artistică punându-le într-o unitate defăimătoare şi distructivă cu femeia douămiistă care este însăşi umilinţa artei.

Să tot fii femeie!

Portretul lumii

2011-09-17T18:16:00.001+03:00

De foarte mult timp nu am mai ieşit în lume. Mi-e dor să ies şi să îndrăgesc oameni frumoşi şi să privesc oameni urâţi. Prefer să întorc lumea cu picioarele tocite de tocuri în sus şi să o privesc evitând pe cât posibil glamourul ei bolnav şi sălbatic.

Fete crude de liceu arată ca nişte arahnide pictate toxic şi respingător. Bărbaţii urmează acelaşi traseu emfatic. Mă sperie. Lumea se mumifică într-un ritual abatoresc inconştient.

Femei prea slabe, urâte, slute şi anevoioase în curbele ochilor bulbucaţi de foame şi de invidie. Bărbaţi feminizaţi puternic îmi cutremură mintea şi mă chinui să nu-i privesc ca pe nişte manechine rebut. Lumea e urâtă, slută şi irespirabilă.

18

2011-08-30T14:40:00.002+03:00

Mă numesc Irina. Printre toate celelalte fete de vârsta mea arătam mai degrabă a carnivor dintr-o poveste fantastică. Nu mă puteam integra nicidecum în grupul de frumuseţi exotice ale liceului şi asta mă făcea să mă simt exclusă chiar din propria viaţă. Eram sortită urâtului. Eram o adolescentă inteligentă şi îmi amintesc că fusesem aleasă de conducerea liceului pentru a reprezenta elita magnifică - cu care se mândrea puternic - pe bună dreptate. Frumoasă nu, dar cu siguranţă drăguţă şi foarte perspicace.

Evitam să mă expun în zilele de sărbătoare ale liceului pentru că eram obligată să port un costum ridicol şi decoltat de majoretă şi uram oglindirea Americii în patria noastră. Vroiam să învăţ şi să termin liceul cât mai repede mândră de performanţele mele intelectuale, nu cu mândria unor sâni noi sau cu şuviţe blonde de două sute de euro. Dar cine eram eu să condamn popularitatea celor mai râvnite colege? Păr lung şi dus la coafor de două ori pe săptămână, unghii false lungi şi vesel colorate, parfum puternic şi ameţitor franţuzesc şi săruturi excitate la fel de franţuzeşti pe la colţurile liceului. Cam aşa se prezenta cealaltă elită. Dar cine le-ar fi putut detrona? Eu? În nici măcar un caz. Imaginea mea prea simplă şi decentă nu mi-ar fi permis niciodată să schimb ceva în mintea băieţilor veşnic excitaţi şi în moda pop al celor mai în vogă reviste pentru adolescenţi.

Mă gândisem la un moment dat că dacă tot sunt în clasa a XII-a să încerc o schimbare, o înfrumuseţare, o … ceva care să mă scoată din cochilia mea de broască ţestoasă traumatizată de aerele sirenelor “sexoase” ce îmi erau colege de clădire, că de şcoală nu se putea pune problema; capacităţile lor intelectuale puteau ajunge din urmă, cu foarte mare dificultate, o minte de găină la fel de traumatizată ca şi mine. Puteai discuta cu ele doar dacă frecventai acelaşi salon de înfrumuseţare sau dacă puteai sări în ajutor cu o pilă în caz de urgenţă.

Aşadar a avut loc o schimbare de look. Din părul lung, negru şi drept m-am ales cu un păr de lungime medie de culoarea ciocolatei (o adevărată reuşită trebuie să menţionez), hainele colorate de copil au dispărut şi au fost înlocuite de cei mai în vogă jeanşi (blugi negri cu nişte cusături ciudate) şi cele mai superbe cămăşi cambrate din bumbac kaki. Oricum nu avusesem niciodată de gând să-mi imit suratele dar schimbarea a fost binevenită, cel puţin pentru mine căci restul colegilor au reacţionat destul de ciudat. Începusem să mă simt frumuşică şi deşteaptă la un loc şi credeam că de data asta am tot pachetul, iar norocul va fi de partea mea: oare Mircea mă va băga în seamă acum?

Ceai de migdale

2011-08-26T11:17:00.002+03:00

Mă întorc într-un timp ideal

Cu o melancolie odioasă

Plină de gelozie gri, mustoasă

Totul e plăcere…

Chiar acum mă macină

Şi iubirea îmi pluteşte diafană

Într-o ceaşcă cu ceai de migdale

Câtă plăcere imorală!

Dar e chiar atât de imorală?

Mi-e permis să simt plăcere,

Da, sunt sigură că da

Un strop fierbinte şi erotic

Din praful de pe ceaşcă

Îmi tulbură simţirea

Mă aruncă în valurile ceaiului de migdale

Plutesc stupid şi acru

Într-o ceainărie călduţă şi gălăgioasă

Tineri ca şi mine compun elogii

Tinereţii frăgezite, salciei umile, trecătoare

Ce îşi trâmbiţează potenţele

Câtă plăcere…

Tineri ca şi mine beau ceai

Între patru pereţi pictaţi profund

Cu sunete dintr-un radio vechi

Cu muzică bună, prea bună

Prea încântătoare pentru interesul nostru…

Şi eu compun!

Mă compun şi din nou mă descompun

Plutesc imaterial în ceaiul meu de migdale

Câtă plăcere potrivită!

Ce poate face frumuseţea în faţa morţii?

2011-08-19T22:29:00.002+03:00

Ce poate face frumuseţea în faţa morţii? Ce poate face un trup înaintea doamnei cu mantie? Îi va putea înmuia inima cu trupul slab şi bine lucrat, îi va putea emoţiona sarcinile clare cu nişte sâni ideali? Cum zâmbeşte un chip frumos înaintea sfârşitului? Ce mai contează toate astea înaintea morţii?

O simplă lipsă de calciu poate chema moartea, o singură bulă de aer împinsă din greşeală în venă te poate culca pe o pernă moale din satin în propriul coşciug. “Nu mănânc ca să nu mă îngraş” şi peste foarte puţin timp te trezeşti în spital cu o armată de medici încercând să mai facă ceva pentru a-ţi păstra trupul cel slab în viaţă. Ce poate face frumuseţea înaintea morţii??

Intelectul de tinichea

2011-08-13T23:11:00.002+03:00

Eu sunt o amantă lacomă a textelor pe care le compun, căci în fiecare se naşte o iubire mistuitoare şi în nici măcar unul dintre ele nu găsesc erotismul perfect al cuvântului care să-mi satisfacă intelectul. În felul acesta scriu tot mai mult, căutând cu o plăcere disperată satisfacţia unei creaţii impunătoare prin propria-i sclavie a cuvântului.

Scriu. În general aştern în adâncul filelor, gânduri, trepidaţii necunoscute ale anumitor plăceri spirituale sau intelectuale. Nimic mai puţin!

Cum aş putea să-mi compromit valoarea gândurilor scriind despre inutilităţi fizice? Mă refer la acele teorii încornorate cu pretenţii de filosofii - idioate în logica lor fantezistă. Cum ar fi să descriu perfecţiunea trupului uman care, în realitatea veridică (nu acea realitate creată de mintea unui om subjugat intelectual) NU EXISTĂ? Mă gândesc mereu că dacă aş îndrăzni să scriu despre o aşa anomalie psihică a omului, nu aş avea decât opinii revoltător de crude.

Sau cum aş putea penetra zidul care mă desparte de oamenii cu trăiri enorm limitate şi să scriu doar despre chiloţei din dantelă, despre pantofi cu tocuri de X cm (demonici în scopul lor distrugător) sau despre o sexualitate imorală, anorexică şi fără nici un pic de noimă? Nu! Sunt sigură că nu o voi face niciodată.

Temele cel mai des abordate în textele mele sunt valoarea spirituală a omului şi iubirea. Am găsit în iubire trăsături diferite, dar care au în comun acelaşi izvor de trăiri euforice. Plinătatea iubirii sau lipsa acesteia, înlănţuirea sufocantă a omului incapabil să trăiască adâncit în iubire, dar care este mânat doar de impulsuri sexuale bolnăvicioase, toate acestea merită (în opinia mea) atenţie maximă, căci omul nu este numai carne şi sânge - este viaţă(!) în primul rând.

Omul este atât de fragil. Este uşor influenţat de anumiţi factori nocivi - demoni (responsabili de decăderea omului până la stadiul de bastard nenorocit al lumii) şi astfel provoacă scârbă creaţiei, dar mai ales Creatorului care încă rabdă, în dragostea Lui, nebunia execrabilă în care omul îşi micoleşte identitatea. Cât despre demoni, voi reveni cu un text de strictă specialitate.

Omul este un burete care absoarbe neputincios şi ridicol în acelaşi timp un sortiment atât de vast de sentimente distrugătoare şi tot el este fascismul enervant al propriei raţiuni. Ar putea fi vârful creaţiei însa comoditatea orbitoare în care s-a afundat nu îi permite să fie conştient de asta. Din nou, ridicol!

Există şi un soi împuţit de om în care înfloreşte, asemeni mucegaiului, inteligenţa ambalată într-o exprimare eleva(s)tă care îţi poate tâmpi luciditatea rapid. Intelectul lui este de fapt o carcasă încrustată cu chinezării, goală şi mândră ca un păun mort. Dorinţa acestui sărman pierdut între lumi, este aceea de a fi ridicat la rang de intelectual, de superior al fiecărei minţi cu care interacţionează, şi, mai ales, de fiinţă neaparţinând acestei lumi, inteligenţa lui neizbutind să se adapteze condiţiilor mizere de supravieţuire printre „josnici ignoranţi necitiţi”. Această dorinţă îl transformă într-o minte inconştientă şi prea visătoare în propria realitate, o minte atât de abuzată încât se pierde între nebunie şi adevăr. Acest om este o etichetă a unei mase enorme de oameni îndobitociţi şi manipulaţi de anumiţi scriitori care au „sfânta” pretenţie de a fi numiţi savanţi ai literaturii şi ale căror opere au fost compuse în stări avansate de ebrietate sau într-o inconştienţă psihică profundă. Dar nu generalizez. Ştiu însă că adevăratele genii ale literaturii nu au pus pe hârtie inepţii defăimătoare la adresa lui Dumnezeu, sau, dacă au făcut-o, şi-au îndreptat erorile încheindu-şi viaţa scriind texte de o profunzime spirituală extraordinară şi au murit împăcaţi cu Divinitatea. Din nou, nu generalizez. Intelectul nu se hrăneşte cu fiece carte îţi pică în mână. Intelectul este parte din om şi sensibilitatea la prostie îi poate fi fatală. Nu poţi risca să-ţi ologeşti raţiunea permiţându-i să înfulece inepţiile altora, fără să cercetezi înainte cine este nefericitul care vrea să-ţi bage pe gât părerea lui. Pentru că, să fim serioşi, fiecare manuscris este O PĂRERE şi abia apoi o posibilă carte bună sau...NEbună. Aici intervine înţelepciunea omului de a alege corect.

Am avut ocazia să port o discuţie cu o persoană (irelevant numele ei; oricum nu aveam de gând să-i ponegresc identitatea pe blogul meu) care m-a uimit peste măsură. Dânsa (are 19 ani) citeşte câte o carte pe zi. Am admirat-o pentru asta şi i-am arătat aprecierea mea, însă discuţiile pe care le-am purtat (destul de încordate în ceea ce priveşte stăpânirea nervilor) mi-au confirmat lipsa ei cruntă de inteligenţă. Un om care nu are simţul umorului este prost, dar acela care mai şi face pe geniul (pentru că ar avea în portofoliu 300 de cărţi citite) când el nici măcar nu poate purta o discuţie fără să declare răspicat că el este superioritatea încarnată este fără doar şi poate un… prost, idiot, inept, nerod etc fudul. Şocul mi-a fost pe măsura stupidităţilor pe care le aclama atât de sigură pe sine. Am renunţat la discuţii imediat după ce m-am procopsit cu un „dă-te-n căcat” şi mi-am dat seama că distinsa citită nu poate conversa fără să atace cu intelectu-i supradimensionat orice afirmaţie care nu îi linge popoul.

Cineva a spus: „dacă toţi ar fi inteligenţi, atunci nu ar mai exista lideri.”

Reuşesc fără efort să admir intelectualul veritabil şi întâmpin o frenezie binefăcătoare privind femeia. Esenţa omului este veşnic bună pentru că e partea dumnezeiască din el.

Pentru suflet ...: DUMNEZEU TE VEDE !!!

2011-08-08T23:25:00.001+03:00

Pentru suflet ...: DUMNEZEU TE VEDE !!!: "Grabiti mereu sa ajungem mai sus si tot mai sus, uitam ca lucrurile mici conteaza cu adevarat. In fond, multe lucruri par mici, dar in reali..."

Soţul păcătos!

2011-07-19T16:56:00.002+03:00

Elena începe să-i viziteze tot mai des pe Costel şi pe Maria. Astăzi a veni la ora obişnuită cu un nou pretext:

- Am găsit la piaţa din cartierul meu varză de buzău ieftină şi foarte bună. V-am adus şi vouă dragilor!

Elena se grăbeşte să scoată varza din plasă şi o plasează în braţele surorii ei. Îi zâmbeşte cald lui Costel şi se trânteşte pe canapeaua din living.

- Uf, e atât de cald afară... Aşa aş bea un sifon rece...

Îşi face vânt cu revista de pe braţul canapelei.

- Maria, draga mea, de ce nu te duci tu să cumperi nişte sifon?

Costel îi întinde soţiei lui portofelul şi îi face zâmbind cu ochiul.

Maria îi zâmbeşte la rându-i şi pleacă grăbită să cumpere sifon. Uşa se închide. În momentul următor Costel se lipeşte pasional de Elena şi începe să o sărute, o întinde în pat şi „răfuială” începe. Zgomotul pe care îl fac în distracţia lor extraconjugală acoperă şi Tv-ul astfel încât nu se mai aude nimic decât pasiunea lor nebună. Maria se întoarce în apartament pentru că a uitat cheile de la maşină. Intră în living şi rămâne încremenită.

- Dah... Iubitul meu, te simţi chiar în largul tău cu sor’mea, nu-i aşa?!

Îi zvârle furioasă portofelul direct în frunte şi se năpusteşte asupra lor. Ochii ei sunt injectaţi şi se pare că nu va avea milă de nici unul. Îşi prinde sora de păr şi o aruncă pe covorul din mijlocul camerei. Ia cele două verze aduse de Elena şi îşi bombardează soţul infidel.

Costel sare speriat din pat şi îşi acoperă ruşinat părţile intime. Ar vrea să fugă dar hainele...

- Luaţi de aici porumbeilor, vă răcoresc eu un pic!

Maria ia găleata cu mop cu tot din baie şi varsă apa murdară şi soioasă pe hainele amanţilor după care îi mozoleşte niţel cu mopul pe chipurile roşii şi transpirate.

- Costel, iubitul meu, cred că nu mai aveţi nevoie de haine din moment ce vă iubiţi atât de pasional...

Maria adună rapid hainele şi le aruncă râzând pe fereastră.

Elena stă şocată pe marginea canapelei şi Costel încearcă să dea o explicaţie:

- Dar... iubi meu... hai să vorbim...

Maria iese ţanţoşă şi mândră de ea pe uşa apartamentului luând toate cheile din casă şi încuindu-i pe cei doi ticăloşi înăuntru.

Un recuperator de temut

2011-07-19T16:52:00.003+03:00

- Vino încoace! Unde crezi că fugi?

Dorin îl prinde pe Radu de haina costumului şi îl trage violent spre el. Radu încremeneşte.

- Unde ziceai că sunt cei 20. 000 de euro? Te-am aşteptat destul!

- Mai dă-mi un răgaz, te implor!

Radu paralizează sub privirea furioasă a lui Dorin. Nu mai poate scoate nici măcar o vorbă.

- Te-am aşteptat un an şi jumătate pisicuţo, a venit timpul să-ţi plăteşti datoriile!

- Dar ţi-am spus că nu am atâţia bani... Te rog să îmi mai acorzi un timp scurt, îţi promit că în... două săptămâni voi înapoia banii. Dah... în două săptămâni. Promit!

- Binee... De acord... Dar hai să te motivez un picuţ ca să nu mai trecem prin aceeaşi poveste. Ce zici?

Dorin îi zâmbeşte acru lui Radu şi îi pune un sac negru pe cap, îl dezbracă până la chiloţi, îl leagă de mâini şi începe să îl tragă după el. Radu începe să se vaite:

- Te rog lasă-mă să plec! Ce vrei să-mi faci?! Te rog! Am doi copii acasă...

Până să-şi termine Radu văicăreala, Dorin îl împinge în lift şi îi şopteşte dulce la ureche:

- Nu-ţi fie teamă. Nu vei muri. Cel puţin nu acum.

Liftul se opreşte. Cei doi păşesc pe acoperişul fierbinte al clădirii. La un moment dat Dorin îl opreşte brusc pe Radu şi îi înlătura sacul negru de pe cap.

Radu se albeşte la faţă şi priveşte ameţit de pe marginea acoperişului. Simte că face pe el... şi chiar o face.

- Sunt 12 etaje. Crezi că vei supravieţui până jos?

Dorin îl împinge niţel pe Radu atât cât să-l facă să tremure de spaimă.

- Ţi-am spus, sunt 12 etaje. 12 etaje pentru 20. 000 de euro. Ce zici? Mie personal mi se pare o afacere foarte bună! Ai exact două săptămâni la dispoziţie ca să îţi achiţi datoriile. Dacă nu o faci în timp util nu mă va mai interesa câţi copii ai acasă. De acord? Dorin îl sărută apăsat pe frunte pe Radu şi pleacă (fluierând) lăsându-l în chiloţi, cu mâinile legate la spate, pe marginea clădirii.

Noi doi

2011-07-11T23:02:00.000+03:00

Noi doi

Împreună

Una şi aceeaşi “vână”…

Din nou.

Gânduri: "... oricine ai fi!"

2011-07-11T14:05:00.001+03:00

Mintea mea e plină. Nu întotdeauna a fost aşa, însă acum e plină de o imaginaţie care îmi satisface profund ideea de a fi cu adevărat vie. Murmur neîncetat cuvinte imaculate în însemnătatea lor şi îmi privesc bărbatul cu recunoştinţă pentru că el e acela care m-a introdus în eleganţa vieţii şi în adevărul pur susţinut de aceasta.

Sunt femeie. Sunt soţie. Sunt mamă. Sunt împlinită ca şi scop, sunt mai mult decât mulţumită ca şi vis, iar rolul meu în această fantezie porcească pe care o trăim cu toţii este de fapt o responsabilitate subţire, aproape inexistentă în faţa umanităţii. Nu trăiesc doar pentru o carieră care să-mi devoreze creierul suculent, nu mă îmbolnăvesc voit hrănindu-mi sinele cu imbecilităţi manipulante care ţâşnesc în jurul meu necontenit. Ascund în mine vibraţii hippie şi îmbătrânesc într-un mod invizibil, iar îngrijorările maselor îmi sunt străine pentru că în mine musteşte o speranţă prea puternică şi prea veritabilă. Trăiesc respirând standarde spirituale înalte, îmi îmbujorez sufletul cu Dumnezeul pe care îl iubesc atât de mult, iar minunile pe care le trăiesc erup necontenit din El.

Sunt un copil fuzionat aproape total cu inimaginabila frumuseţe a iubirii. Sunt un bulb al dragostei eterne şi voi înflori în palma Creatorului.

Sunt fericită. Uneori nu, dar straturile drăceşti de nefericiri se dezintegrează odată cu îngenuncherea Eului şi cu înălţarea TOTULUI personal înspre Creator. Dar sunt fericită, liniştită şi iubită într-o măsură care îmi consumă suferinţa cu lăcomie. Sunt aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început.

Moartea îmi va fi frumoasă, sunt atât de convinsă de asta! Moartea mea va fi începutul vieţii după care tânjesc atât de mult, lumina care îmi va învălui existenţa în nemurire perfectă.

Moartea va fi un înger care mă va ghida afară din lasciva prostie (conducătoare a naţiunilor) care sălăşluieşte în iubirea de sine a oamenilor pierduţi în preaîntuneric. Nu, nu sunt împotriva lor. Oamenii sunt, în esenţă, parte din Dumnezeu şi îi iubesc pentru asta. Le iubesc emoţiile, le ador cu adevărat visele care se nasc din bunătate. Iubesc fiinţa umană pentru că este o creaţie BUNĂ. Dar mă tem cumplit de simţirile demonice care pot conduce popoare spre moartea sufletului, de inteligenţa prea pământeană care nu foloseşte decât la îmbolnăvirea esenţei umane şi la înceţoşarea minţii. Înţelepciunea îşi are izvorul acolo unde inima îşi caută ajutor atunci când sufletul suferă nesăbuinţa şi nebunia trupului: la Dumnezeu.

Gândurile îmi sunt pline de jovialitate, fericirea mea varsă mult surplus, iar trupul meu trepidează de pacea sufletului.

Te iubesc, oricine ai fi!

Amor pe bancheta acceleratului

2011-07-07T12:49:00.001+03:00

Un cuplu arătos îşi înghesuie grăbit bagajele imense în compartiment. Se pare că vor avea parte de toată intimitatea din lume. Nu există nici măcar o babă curioasă şi gâlcevitoare care să îi ameţească cu prezenţa incomodă. Toţi pasagerii par să le ofere tinerilor o noapte… intimă. Tinerii arată îndrăgostiţi, nicidecum în febra dureroasă a unei căsnicii plicticoase. Îşi zâmbesc timid unul celuilalt ca şi când ar fi în noaptea nunţii. Îşi zâmbesc cu subînţeles, îşi transmit semnale fierbinţi.

El, soţul, este un tânăr chipeş cu alură subtilă de cuceritor, înalt, suplu, tuns nu foarte scurt şi mirosind a parfum erotic de Casanova. Dânsa, soţia, e cu o palmă mai scundă decât el şi îndrăgostită până peste urechi. Îl priveşte pe sub gene tandru şi cu lăcomie. Se pare că ei îşi reînsufleţesc relaţia deteriorată niţel în urma câtorva incidente neplăcute… extraconjugale. Ea se străduieşte elegant să îl recucerească, deşi el încă o iubeşte. O vede frumoasă, îi adoră ochii limpezi şi buzele moi, o iubeşte ca pe un întreg perfect. Ea este mama singurului lor copil şi iubita lui, plină şi feminină, femeie. Ea caută să îi împlinească toate dorinţele şi să îl facă fericit. Oh, dar sunt întregul ideal!

Se aşează pe banchetă şi îşi scot pacheţelele din geantă. Încep să îşi servească cina într-o uşoară şi jovială veselie. Acea veselie care stă strangulată undeva în piept şi nu poate izbucni pentru că nu este momentul oportun, dar ţâşneşte câte puţin prin câteva lacrimi subtile şi micuţe zâmbete ţinute în frâu. Ea îşi simte inima bubuind de emoţie; el simte asta. Atmosfera e încărcată cu dorinţa de a iubi cu o pasiune dezlănţuită. Se lasă liniştea. Compartimentul se inundă brusc de întuneric. Se aud doar roţile grăbite ale trenului şi câteva voci chicotind în compartimentele vecine. Câteva şoapte se strecoară de pe bancheta iubiţilor pe sub uşile încuiate. Săruturi lungi şi respiraţii de adorare. Căldura trupurilor lor încinge compartimentul. În sfârşit au ocazia de a cunoaşte identitatea iubirii care îi macină de atâta vreme. Se iubesc plini de libertate, libertatea prin care pot respira şi pot fi ei înşişi, indivizi unici uniţi într-un nucleu vital…

“Iartă-mă…” îi şopteşte urechii micuţe pe care o sărută cu gingăşie. “TU eşti iubita mea!”

Mă numesc Laura

2011-06-18T12:50:00.001+03:00

Din nou mă nesocotesc! Mă privesc în oglinda tulbure şi îmi rostesc apăsat:

- Eşti ceea ce nu ai vrut să devii. Eşti un morman congelat de sentimente bete!

Îmi apropii chipul de oglindă. Mă privesc.

Ochii îmi par secătuiţi de viaţă, iar întreaga mea fiinţă este o iluzie a unui murmur cald de amor. Deşi am privire opacă, tristă, natura mea înseamnă iubire, dăruire... de fapt eu sunt iubirea plină şi existenţa dăruirii...

Mă numesc Laura. Am 38 de ani şi sunt necăsătorită. Sunt încă frumoasă, ştiu asta. Din nu ştiu care motiv (cred ca e unul destul de absurd) nu am reuşit să mă „întregesc”. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă căutând esenţa care m-ar fi putut completa, bărbatul ideal... pentru mine. Nici măcar o dată nu am ridicat pretenţii idioate în ceea ce priveşte fizicul lui. Nu mi-a păsat. Nici acum nu îmi pasă. Am ştiut sigur că vreau să fie însetat după iubirea mea. Îl doresc perfect pentru iubirea ce vreau să o dăruiesc. Atât.

Vreau ca îmbrăţişările lui să îmi îmbrace trupul într-o căldură aproape imposibilă, iar sărutările să-i fie unse cu o dorinţă care nu are de-a face cu sexualitatea, ci mai degrabă cu minunea unei mângâieri înfiorătoare atât de benefica sufletului. Când mă priveşte să îmi poată oferi milioane de porţi deschise spre gândurile lui. Să nu îşi dorească să-şi ţină mintea închisă şi să am încredere neclintită în el. Să mă iubească pentru iubirea atât de profundă cu care îl iubesc la rândul meu. Să ne ţinem de mână şi să simţim atingerea palmelor ca pe o partidă de amor în văzul lumii, atât de puternică să fie atracţia dintre noi. Să ne topim unul în privirea celuilalt şi să ne declarăm iubirea printr-un singur fior al atingerilor mâinilor noastre. Fiecare atingere a lui să trezească în mine fascinaţia de a-l iubi cu intensitate nemărginită. Nopţile petrecute cu el să fie pline de căutări ale sensului şi ale explicaţiei iubirii noastre şi, totuşi, să nu putem tulbura lumea în care respirăm unul pentru celălalt. Să glorificăm Divinitatea pentru şansa de a putea cunoaşte durerea plăcută din care se naşte iubirea, durerea de a iubi cu o pasiune mistuitoare. Vreau să ne putem uni într-o cădere a sinelui şi a personalităţilor care până mai ieri erau îngropate în statornicie şi în EGOism morbid, să ne predăm unul celuilalt. El să-mi poată dărui minuni omeneşti de tot felul, să mă împletească în şoaptele lui de iubire, să mă preschimbe într-o adiere dăruita lui. Să mă adore. Aerul pe care îl respir încântată să fie, de fapt, darul lui pentru mine... fără el să mor asfixiată, să nu pot întâmpina un răsărit fără prezenţa lui. Fără el...

Eu exist fără el şi aerul e greu de suportat. Imaginea lui tulbure şi străină e în pat, lângă mine, în fiecare noapte. El... e pierdut, probabil pentru eternitate. Trăiesc (doar) iluzia îmbătătoare a fericirii visând constant la el, imaginea iubirii. Mi-e sufletul gol şi el e mort.

Mă numesc Laura. Am 38 de ani şi gust din singurătate cu înghiţituri enorme.

Soţiile atacă! (la moarte cu amantele)

2011-06-16T17:47:00.002+03:00

Dacă femeia ar învăţa cum să-şi păstreze bărbatul plin de interes pentru ea şi permanent îndrăgostit nu ar mai fi nevoie de amante.

Personal privesc amantele ca pe nişte cefe de porc din care bărbaţii îşi fac fripturile ocazionale. Soţiile nu au (dar trebuie să înveţe cum să o facă) inspiraţia să fie fripturi atât de suculente.

Sunt câteva motive crude pentru care soţul îşi caută fripturi mai bine pătrunse, dar nu pot spune că îi înţeleg în totalitate.

După câteva luni de căsnicie femeia tinde să îi dezvăluie soţului ei (încă nedezlipit de perioada de burlăcie) tainele care până în ziua de dinaintea nunţii au fost sigilate: tabieturi prea personale (plăcerea de a se scobi în nas şi de a face pipi la duş), dorinţe feminine – prea feminine – şi scumpe de îţi deshidratează buzunarul, lenea încăpăţânată care o împiedică să se mai îngrijească aşa cum o făcea în perioada logodnei şi lista poate continua la infinit.

Bărbatul începe să se încovoaie ca o mâţă în apă şi să îşi privească soţia ca pe o execuţie care îi bate la uşă. Începe să-şi pună întrebări referitoare la angajamentul pe care şi l-a asumat şi, mai ales, să-şi întoarcă privirile după nudităţile ambulante de pe stradă. Acesta e doar începutul.

Soţia îşi asigura trândăveala nesimţită cu gândul că oricum cei doi sunt legaţi pe viaţă şi nu mai are rost să-şi bată capul cu fanteziile şi priorităţile soţului. În felul acesta devine o epavă inutilă, iar bărbatul – care este o specie drăgălaşă de căţel mereu în călduri şi care are o nevoie acută de atenţii şi îngrijiri drăgăstoase – începe să-şi privească orizontul conjugal ca pe o temniţă jegoasă din care trebuie să evadeze cumva.

Pe lângă toate acestea se mai adaugă şi obiceiul grotesc al femeilor de a deveni isterice sau deprimate când observă că bărbăţii se închid în propriile lumi şi refuză să mai comunice.

Acesta este momentul crucial al căsniciei.

Nu mă miră faptul că întâlnesc burlaci în vârstă de 40 sau chiar 50 de ani.

E infernal conceptul de căsnicie cu caracter molatic în priorităţi.

Femeia (!) poate construi un cămin şi tot ea îl poate dărâma. Puterea stă în magia mâinilor ei sau în gândirea de femeie primitivă, împânzită de idei preconcepute, absurde despre căsnicie. Ea decide! Asta în cazul în care şi bărbatul contribuie favorabil căsniciei.

Ce are de făcut o soţie pentru a-şi păstra soţul viguros din toate punctele de vedere? În primul rând să înceteze să mai gândească ca o femeie de (d)uzină şi să pună mâna să îşi recucerească soţul la infinit pentru că bărbaţii sunt asemeni becurilor – aşa cum se aprind, tot la fel se şi sting. Noi, femeile, suntem mai degrabă un fier de călcat care trebuie băgat în priză şi lăsat să se încălzească, însă în momentul când ne-am încins bine… pârjolim totul în calea noastră.

În al doilea rând trebuie să devină soţii plăcute bărbaţilor pe care i-au „luat ostatici pe viaţă”. Asta înseamnă că o femeie trebuie să înveţe să gătească dacă soţului îi place să mănânce acasă şi nu la restaurant; să îşi menţină greutatea ideală dacă bărbatul ei pune preţ pe aspectul fizic, să înveţe să îşi mai ţină gura atunci când bărbatul vine nervos de la serviciu, să acorde prioritate şi nevoilor soţului nu numai capriciilor ei de femeie ţâfnoasă.

Nu încerc să îndoctrinez cu ideea „femeie, sclavă permanentă a bărbatului”, ci doar să evidenţiez aspectele pe care acesta le caută şi nu le găseşte decât la amantă – atunci când soţia îşi desfiinţează definiţia de femeie.

Femeia trebuie să se păstreze frumoasă, interesantă, apetisantă pentru sotul ei şi, vă asigur (numai dacă soţul nu este afemeiat de meserie) că în felul acesta va câştiga teren în fata amantelor – care prin definiţie nu sunt femei, ci doar hălci de carne care satisfac o parte din nevoile trupeşti ale bărbatului.

Dragi soţii, puneţi mâna pe armele seducţiei şi înnebuniţi-vă soţii.

Pregătiţi-le cina într-o ţinută foarte sexi, îmbătaţi-i cu expresii mieroase şi cu atenţii pline de iubire. Arătaţi-vă partea veselă, jovială şi fericiţi-vă soţii cu mâncare delicioasă, cu un desert dulce şi cu un extradesert indecent.

Nu uitaţi însă de chestiunile pe care ei le consideră priorităţi. Fiţi pline de simţul umorului şi înseninaţi zilele mohorâte de îngrijorări.

Iubiţi-i cu toată fiinţa.

Împliniţi-le viaţa şi fiţi femei.

Între amorţeală şi un braţ al vieţii

2011-06-15T16:13:00.000+03:00

Când nu mai era vorba doar despre ea îşi aducea brusc aminte că are ceva important de făcut. Mă lăsa cu vorbele pe vârful buzelor şi pleca. Pur şi simplu. Spatele ei îngust îi termina propoziţiile şi îmi spunea un “la revedere” sprinten şi acru. De fiecare dată se întâmpla aşa. Ajunsesem să cred că o iubesc din plictiseală sau din cauza unei slabe dorinţe de a nu rămâne necăsătorit.

Cum este posibil ca o asemenea fată, superbă şi extrem de inteligentă, să poarte în ea un suflet atât de orb şi de rece? Mi-a mâncat jumătate din nopţile vieţii făcându-mă să mă gândesc la toate posibilităţile care îmi stăteau înainte: să o iubesc cu forţa, să o aştept până când va fi pregătită, să o părăsesc? Aveam minţile deja măcinate cu totul. Mă hotărâsem, în cele din urmă, să o aştept chiar dacă aveam să mă transform în fraierul ei. “O voi aştepta! Ce rău mai rău pot păţi dacă mai aştept un timp?” Şi am aşteptat-o... încă cinci ani. Intrasem într-o stare de câine în călduri şi a trebuit să o cer urgent în căsătorie. Conştientizam, desigur, că hormonii sunt aceia care mă fac să iau o astfel de decizie capitală, dar o iubeam, trupeşte sau nu, o iubeam, deveneam total inutil dacă nu o vedeam o zi.

Nu neg, era extrem de frumoasă, deşi arăta mai mult a copil cu puţin mai dezvoltat decât cei de vârsta lui. Superbă. Unde mai pui că era şi coreeană? O splendoare de femeie, fumătoare şi cochetă. Dar ce fumătoare; paralizai lângă ea atunci când îţi cerea un foc. Mijea frumos ochii în fata flăcăruiei şi trăgea primul fum că pe un ultim strop de oxigen. Era micuţă, cu părul până la umeri şi mirosea mereu a levănţică. Ţin minte că la un moment dat am vrut să-i dăruiesc un parfum identic şi nu am găsit acea combinaţie mortală de mirosuri în tot oraşul. Devenisem obsedat de acel parfum şi ajunsesem chiar să opresc femei pe stradă şi să le percheziţionez gâturile; “Miroşi cumva a levănţică? Ştii, iubita mea... e ziua ei şi...”. Blestemat parfum. Când i-am povestit păţaniile mele cu parfumul de levănţică a bufnit copilăreşte în râs şi mi-a spus că acel parfum se găseşte numai în Coreea de Nord la nişte comercianţi şamani. Aşadar acel parfum e un fel de otravă dulce care te subjuga... Oare de aceea o iubeam atât de mult? Iubirea asta îmi orbea fiecare simţ şi mă umilea cumplit. Nici măcar nu puteam spune cu certitudine dacă era vorba despre iubire sau despre o obsesie pur hormonală. Frumuseţea angelică a chipului ei mă paraliza de fiecare dată, ochii ei negri îmi sorbeau tot sufletul că într-o capcană cu adevărat veşnică şi fără scăpare. Dar iubirea ei era cum nu se poate mai dulce, o otravă letală cu gust de antidot.

În fiecare dimineaţă mă trezeam plin de gândurile ei ca şi când am fi vorbit o noapte întreagă la telefon deşi eram ferm convins că nu era aşa pentru îşi ţinea mereu telefonul scos din furcă de teamă să nu o sun la ore necuviincioase. Orele treceau greu fără ea, dar treceau şi mă bucuram că nu aveam multe oi de numărat până la ivirea zorilor.

Acei cinci ani interminabili s-au încheiat şi ne-am căsătorit. Nu-mi puteam crede simţurilor. Visul meu de a o avea a explodat în noaptea nunţii şi mă speria cumplit gândul că m-ar putea privi ca pe un adolescent care şi-a petrecut o mare parte din ani cu poza ei în mână şi cu planul concret de abstinenţă lipit pe oglinda de la baie. Din fericire mi-a înţeles pornirile deloc răbdătoare sau romantice şi s-a făcut părtaşă la jocul meu erotic şi (în sfârşit) legal. Eram împreună şi asta mă făcea să mă simt împlinit...

Toate astea s-au întâmplat pe când abia terminam facultatea. Eram încă necopt şi nu creierul era acela care lua deciziile, în general. Pentru că fiecare dimineaţă începea, nu cu micul dejun, ci cu o partidă zdravănă de amor, nu mă puteam vedea decât lângă ea, lângă Cho Hee - numele ei înseamnă frumuseţe şi bucurie şi se îmbină superb cu chipul personalităţii ei. Pur şi simplu nu puteam respira fără ea.

Părinţii noştri habar nu aveau că ne-am căsătorit, de fapt nici nu ştiau că avem o relaţie. Chiar nu ne păsa de asta. Ne aveam unul pe celălalt şi asta era de ajuns. Făceam dragoste de fiecare dată când ne priveam. Nu-mi puteam explica ce anume mi-a făcut de simţeam că înnebunesc de dorinţă în fiecare moment. Devenise soţia mea, iar eu nu puteam înţelege nicicum termenul de soţ. Ştiam doar că trebuie să-mi caut urgent o slujbă pentru a o întreţine, dar nu ştiam să fac nimic. Eram imatur şi prea îndrăgostit ca să pot gândi limpede. Îmi găsisem totuşi - cu greu şi cu multe bătăi de cap - un post de patiser. De fapt eu doar vindeam produsele. M-am obişnuit rapid cu mirosul de copt şi îmi simţeam în permanenţă creierul duhnind a plăcintărie. Dar ce mai conta? Aveam de întreţinut şi de iubit o nevastă coreeană şi nu încăpea nici o îndoială că ăsta era destinul meu. Nevastă coreeană...

Câştigam foarte puţin, dar ne descurcam. Trăiam din iubire şi din plăcinţelele pe care i le aduceam seara acasă.

După un timp Cho a rămas însărcinată. Vestea a venit ca un pumn în stomac: urechile mi-au ţiuit puternic, stomacul mi s-a strâns ca o umbrelă şi transpiraţia a început să curgă şiroaie pe tot trupul. “Însărcinată?! Dar când s-a întâmplat asta?”. Oare de ce eram aşa de surprins? Făceam dragoste în fiecare zi şi nu prea ne plăcea să ne protejăm. Trebuia să se întâmple şi minunea, nu? Am îmbrăţişat-o zâmbind, dar mintea mea stătea pe un butoi cu pulbere acum. Şi ea era la fel de speriată.” Un bebeluş? Ce să facem noi cu un bebeluş?”

Fără simţul vieţii?

2011-06-08T19:01:00.003+03:00

Atât de crudă şi de întunecată le pare realitatea unora încât nu mai ai puterea să le plângi de milă, îi priveşti zâmbind, dezvelind crud nişte posibili colţi şi te gândeşti că ai putea să le bei viaţa pentru că nu sunt capabili să o trăiască. Rumegă ca nişte vite ale vieţii sute de cărţi şi apoi ţi se arătă în chip de savanţi neînţeleşi pe care Dumnezeu (chipurile) i-a urât încă din pântecele mamelor lor. Mintea lor nu mai aparţine lumii acesteia şi se zbate strânsă în laţul deznădejdii. Laţul se poate rupe, desigur, dar ce ar mai rămâne de ei dacă semenii lor nu le-ar mai plânge de milă, dacă nu le-ar mai mângâia orgoliile? Ar rămâne inteligenţa? Bineînţeles că nu, căci ea nu şade într-un trup bolnav de mândrie. Ar rămâne frumuseţea trupului? Nu, pentru că e trecătoare şi deşartă. Ar rămâne splendoarea şi zâmbetul sufletului? Nu pentru că întreaga existenţă a fost schimonosită de o durere chemată cu bună ştiinţă.

Te apleci deasupra lui şi îi întinzi o mână… Îl priveşti în ochi şi îi zâmbeşti sincer: ”Fii prietenul meu, renunţă la tot şi fii prietenul meu!”. Iar el te scuipă cu aroganţă, se întoarce în jegul lui de cămăruţă de lemn, se întinde în patul lui plin cu cărţi şi îşi vaită soarta nedreaptă şi singurătatea. Îşi taie venele, se înfometează, plânge până la epuizare, face sex în neştire căutându-şi sensul omenesc, ascultă muzică deprimantă şi scrie doar versuri despre frumuseţea şi durerea morţii.

Şi atunci ce mai rămâne de el? Doar mascarada în care s-a afundat cu gândul de a crea o părere mai înaltă (despre el) decât se cuvine, o imagine de geniu neînţeles, o carcasă goală fără simţul umorului, fără simţul vieţii… un suflu emo… o paiaţă.

"Nu plânge!"

2011-05-28T17:21:00.002+03:00

Doar pereţi de piatră

Un singur mormânt

Feţe albe înecate-n stânci

Morţii plâng

Florile se scurg în sicriu

Jelesc

Aerul îşi împrăştie otrava

Totul pare mort

Fără cale de întoarcere

Toţi par tineri

În sălaşul morţii

Şi nu-şi găsesc odihna

Suferă

Tremură

Îşi fredonează imnuri goale

Moarte

“Nu plânge!

Căci suntem deja pierduţi

Morţi

Împlântaţi în veşnicie

Nu plânge!”

Sub grămezi de flori

În bucăţi de tină

Se zvârcolesc tineri

Se îneacă în flăcări

Îşi deschid ochi uscaţi

Şi văd un răsărit dansând în jurul lor

Fierbinte, aburind

Îi sărută

Se împinge în rănile lor

Le seacă limbile-nsetate

“Apă!

Doar un strop pe vârful limbii”

Sub marea grea

Stau tineri goi

Arşi de moarte

Şi cu limbi sărate

Însetate

“Nu plânge!

Căci suntem deja morţi

Pierduţi în văpăi

Cu sufletul arzând.

Nu plânge!”

Totul părea mort

Şi nu mai plâng…

Cer

2011-05-23T14:46:00.006+03:00

Cerul îşi despică a patra parte

Partea morţii, ultima noastră carte

Dar încă îşi scurge plin

Picură ca dintr-un fagure

Iubire sănătoasă şi sublimă

Îşi umple văzduhul cu splendori şi roade

Şi mările îşi aruncă peştii peste nori

Peşti sublimi înfăşaţi în culori strâmte

Pline de farmec ud, serafic

Sparg cerul ca şi spinii din coroană carnea

Şi îşi strigă fericirile

Îşi ating iubirile

Vânturile îşi ard catargele raţiunii oarbe

Şi îşi sug îndrăgostite seva pură dintre nori

Sunt fericite

Căci li s-a ucis blestemul morţii

Îşi tună spiritele cărunte - n slavă

Spirite - nţelepte

Reîntoarse scumpe vânturi

Cerul îşi despică o ultimă vreme

Şi picură mărgăritare dulci şi - ngăduitoare

Îşi cheamă sub aripi sublime

Lângă pieptul cald de tată

Pruncii rătăciţi

Odraslele - adormite prin morminte

Puii înţărcaţi de mame vitrege haine

Îşi fulgeră chemarea suavă

Varsă lacrimi de jelire, plânge drept şi sacru

Şi sărută-ndrăgostit, necontenit, Golgota

“Hai acasă!”

Cântec de leagăn pentru fiară

2011-05-16T16:09:00.003+03:00

A pornit război împotriva ta, fiară

Te va prinde în laţul deznădejdii

Şi va face din tine o creatură nulă

Îţi va urla direct în timpane

Le va sparge

Îţi va găuri fruntea

Şi te va tapeta gros cu sare de mare

Îţi va arunca trupul rănit la vulturi

Şi corbii se vor sătura din carnea ta

Te va nimici până dimineaţă

Şi vei muri cu o clipă înainte de răsăritul veşnic

Vei umple văzduhul de moarte

Şi ţi se vor scurge ochii

Demonii te vor urma în infern

Şi te vor bea, căci ai pierdut

Nu ai triumfat

Vei muri etern.

Vampirism matinal

2011-05-09T15:45:00.007+03:00

Când am terminat de citit - obsesiv, aproape psihopatic - jurnalele lui Lestat de Lioncourt încheiam cu timiditate prima parte a adolescenţei mele zbuciumate şi înecate în sânge mitic. Am încetat desigur să mai cred în fantasme vampirice şi nu mai arunc furioasă rugăciuni fierbinţi pe fereastră.

Mă certam frecvent cu Dumnezeu. Credeam că e nedrept să mă ţină ţintuită în lumea muritorilor împotriva voinţei mele.
Doream să devin un vampir? Da, cu siguranţă. Bineînţeles că nu vroiam să calc pe cărările lui Dracula, dar peste paşii lui Lestat aş fi călcat aproape leşinând de fericire. Eram copil. Lestat mi-a fost un soi bizar de mentor. Într-un oarecare fel m-a ajutat să fiu ciudata de care se fereau toţi şi pe care o invidiau în egală măsură. Îmi amintesc lăcomia cu care citeam - în autobuzul de dimineaţă, pe drumul către şcoală -“Criminali în serie” şi “Jack Spintecătorul”, iar oamenii mă priveau scârbiţi, făcându-şi cruci mari şi plângând în şoaptă soarta bieţilor mei părinţi. În ochii lor eram o dihanie ce trebuia reeducată forţat sau strivită cât mai repede cu putinţă. Nu-şi puteau imagina că o astfel de “creatură” avea să se întoarcă pe căi omeneşti. Îmi plăcea statutul de ciudăţenie şi mă adânceam tot mai mult în negura teribilismului. Asta se întâmpla când abia începeam liceul. Dacă ar fi continuat mai departe de atât ar fi existat ceva probleme: teribilism prelungit, imaturitate irecuperabilă, psihopatie devastatoare la fel de irecuperabilă şi dificultăţi în a vieţui liniştită într-o societate postcomunistă.

Şi acum citesc cu plăcere “Cronicile Vampirilor” ale minunatei Anne Rice (care a revenit în sânul Creştinismului de ceva vreme şi care este o persoană extraordinar de caldă şi deschisă) dar urmăresc şirul poveştii fascinată de imaginaţia scriitoarei şi de talentul său scriitoricesc. Urmăresc de asemenea simbolurile care sunt folosite pentru a putea ilustra stările prin care Anne a fost purtată de-a lungul vieţii, căci despre asta este vorba în romanele ei. Lestat este un simbol cu siguranţă, la fel şi Luis, Gabrielle, elegantul Marius, micuţa Claudia etc. Toate personajele fac parte dintr-o viaţă reală sub chipuri simbolice.

În primul meu roman – neterminat, nepublicat şi pierdut - am evidenţiat clar şi sincer influenţa lui Anne Rice şi, pentru că aveam numai cincisprezece ani, mi-am aşternut pe hârtie toate visele. Lestat era pliat perfect pe personalitatea mea veşnic răzvrătită şi pe libertatea nelimitată în care mă bălăceam. Evident, romanul ilustra creaturi ale întunericului care trăiesc vieţi omeneşti, doar că nu erau vampiri, erau ceva mai mult de atât, un fel de aluat demonic, vampir - strigoi - demon - vârcolac. Dar atât despre roman pentru că l-am reînviat şi lucrez la el, nu în fiecare zi, ci doar în momentele “vampirice” din viaţa mea. Nu va fi demonic aşa cum a fost construit la început, ci va fi o fantezie ancorată puternic în realitate. Vampirii nu vor exista în carne şi oase ci într-o lume de mii de ori mai reală, lumea spirituală.

Vampirismul meu nu mai are ce căuta în bezna şi nebunia vieţii, acum se scaldă în lumina dimineţii.

Încă puţin timp şi voi publica primul meu roman.

O dimineaţă plăcută vă doresc!

Gânduri de amor

2011-05-07T18:40:00.005+03:00

Un amor inteligent sub copaci cu coama rară,

Cu umărul tău gol pe urzici ursitoare doar de drumuri binecuvântate,

Cu faţa ta lipită de iarba udă, proaspătă... înţesată cu miros de noapte,

cu iz stătut de lapte,

Şi cu fruntea lui bogată între aştrii. Cât sunt ei de mătăsoşi!

Numai pe tine te poate arunca într-un amor plin, doar pe tine te poate umple

El, bărbatul tău, faraonul mult aşteptat, bogăţia fertilităţii tale...

Şi când se poate sfârşi totul? Mâine? Poate niciodată!

Pe tocuri coreene

2011-04-28T17:46:00.003+03:00

Printre frumuseţile sudice ale Coreei se urcă pe tocuri şi micuţele femei. Superbe, cu înfăţişare de înger, cu ten imaculat, ele sunt cele care au descoperit tainele tinereţii îndelungate. Tocurile lor nu desfigurează picioare, eleganţa lor nu constă în extravaganţă, iar abundenţa de gingăşie le transformă în cele mai frumoase femei din lume.

Întâlnirea cu o astfel de femeie te determină să te gândeşti serios dacă eşti sigură că vrei să concurezi cu ea la capitolul feminitate. Deşi ea tânjeşte după trupurile înalte şi voluptuoase ale europencelor şi după minunaţii ochi mari şi plini de culoare, după buclele naturale şi după superbul roşcat al femeilor nordice, ea este plină de o frumuseţe pe care numai neamul ei o poartă. Şi nu este vorba doar despre frumuseţea ca şi înfăţişare plăcută, ci despre impecabilul pe care îl poartă în atitudine. Întotdeauna va fi vorba de atitudine înaintea oricărui alt aspect. Tocurile nu pot face un trup mai atrăgător dacă atitudinea lăsa de dorit. În felul acesta femeile înnebunesc de invidie în faţa suratelor splendide în atitudine.

Ce poate fi mai atrăgător la o femeie decât simplitatea şi atitudinea de zeiţă a feminităţii şi a naturii? Simplitatea mişcărilor, simplitatea cuvintelor rostite, eleganţa privirii, mişcările buzelor, trupul drept şi nu ţanţoş, mersul uşor legănat şi bunul gust al stilului propriu vestimentar – nu excentric căci asta dă dovadă de nesiguranţă şi trivialitate – şi să nu mai vorbim de chipul plăcut şi de zâmbetul prea asemănător sufletului, toate acestea alcătuiesc o femeie.

Am ales să urmez un model splendid de feminitate care, prin păstrarea sufletului originilor, dă slavă creaţiei. Şi de ce nu ar fi aşa? De ce diavolul este acela care se îmbracă de la Prada şi de ce nu dispare odata din peisaj pentru a face loc adevăratelor femei?! Femeia este capriciul de care nu te poţi sătura, dar atenţie (!), femeia care îşi păstrează feminitatea indiferent de câte tocuri extravagante ar fi ispitită.

Ps: Diavolul nu se îmbracă, ci iubeşte obscenitatea!

Vis toscan

2011-04-26T13:21:00.006+03:00

Încă stau şi visez la străzile Toscanei, cărările vinului pe care nu le-am parcurs niciodată. Mă încântă deopotrivă aerul de film şi paloarea zidurilor între care se scaldă oraşul. Cum aş putea să ajung acolo singură, cu hainele de pe mine şi atât, să dorm pe malul unui lac, fără cort, sub o aglomeraţie de aştri neastâmpăraţi care să-mi gâdile tot trupul?

Să gust din vinul toscan şi să mă îmbăt doar mirosindu-l, să petrec timpul în faţa unei maşini de scris şi să mă străduiesc momente în şir să-mi scriu romanul perfect, fără ezitări căci “nu am decât două sute de foi şi nu am dreptul să greşesc”.

Să mă trezesc dimineaţa devreme şi să beau o gură de vin gros şi sângeriu, să mănânc un ou moale şi să mă întorc în faţa romanului. Cred că mi-ar înnebuni simţurile de extaz. Şi când visezi la o aşa minune astringentă, tiranică în esenţa ei te apucă dorul de o casă străină. Te visezi într-o curte italiană strigându-ţi copiii să vină la masă “Vieni a mangiare! Per favore!” şi ei aleargă în jurul casei ca nişte sori minunaţi. Nu-i aşa că nu ai vrea să te trezeşti? Ce poate fi mai minunat în viaţa mea decât să simt libertatea ca pe o nouă piele care-mi îmbracă trupul nesilită de nimic altceva decât de dorinţa ei de a mă vedea vie în adevăratul sens al cuvântului. Toscana...

Ca un vânt puternic e mirosul visului meu, ca un foc ce mistuie lacom e dorinţa de libertate. Visul meu continuă. Peisajele care mă surprind în vis îmi taie respiraţia. Cerul de deasupra Toscanei e mai plin decât în oricare alt colţ de lume, iar dealurile sunt însorite plăcut, nepârjolite ca şi cum soarele ar iubi doar şi doar tărâmurile Toscanei. În zare se văd case înalte, iar lângă ele fire lungi de zeci de metri cu cearşafuri umede, albe că norii verii. Totul este verde, alb, gălbui şi roşu. Şi sunt o localnică îmbrăcată ca o mamă, îmi port părul adunat într-un coc lejer din care ies răzvrătite câteva şuviţe negre, iar capul e acoperit cu o basma uşoară de bumbac.

Sunt săracă şi ador asta. Locuiesc într-o casă de piatră cu trei camere şi o bucătărie, cu patru copii, toţi băieţi. Am un soţ care şi-a publicat primul roman la vârsta de cincisprezece ani şi încă publică. Scriem împreună şi simţim scriitura atât de diferit. Bucătăria mea emană miros de mâncare tradiţională delicioasă şi iubire de soţ satisfăcut. “Perfetto!”

În visul meu toscan trăieşte sufletul de scriitor şi mă irită cumplit ideea că voi fi nevoită să mă trezesc... la un moment dat, însă nu mai devreme de atunci. Dar nu mă voi trezi până când nu voi scrie măcar un roman acolo, în Toscana...

L'histoire de Natalie

2011-03-19T18:12:00.005+02:00

Era o iarnă aproape reuşită, cu multă zăpadă şi cu aer călduţ de sat liniştit. Casele erau înşirate frumos ca bucăţile de turtă dulce în tavă, uliţele dormeau sub greutatea zăpezii cu care au fost tapetate abundent, iar oamenii aflaţi în miezul somnoros al bătrâneţii zâmbeau adolescentin şi plini de sărbătoare. Multă linişte. Cam aşa arată toate satele din vest, frumoase, dulci şi pline de căldură. Vestul lumii...

Era iarnă. Natalia simţea din plin aerul fanteziei vindecătoare de sărbători înzăpezite în tradiţie. Cât de simplu era pentru ea, o copilă de douăzeci de ani, să guste din bucurie... În fiecare zi ieşea în curtea casei încălţată cu papuci pufoşi de interior în care îşi adăpostea tălpile tinere şi goale. Simţea mereu zăpada rece şi udă răcorindu-i sufletul obosit. Îi plăcea iarna. O adora.

Ea nu era om... O întrista asta, dar nu era om. Era altceva, o copilă înger, un înger vampir, un înger căzut... poate rătăcit. Era un altcineva care se chinuia cumplit.

Avea înfăţişare de om, însă acea piele gri-verzuie cu consistenţă transparentă o făcea să iasă în evidenţă mereu oricât de mult ar fi încercat să se amestece printre oameni. Ochii îi erau mari, poate prea mari şi plini de o strălucire verde neobişnuită. Ochii ei cântau iubire pierdută, cântau culoare îmbujorată de viaţă, emanau istorie trupească şi suferinţă, îi recitau mereu şi mereu visele neîmplinite.

Ah, chipul ei frumos...

Ea părea o icoană sculptată în ceară cu obrajii veşnic reci şi cu buzele tinere... moarte. Gâtul ei se înalta maiestuos pe trup, lung şi fraged, iar sânii păreau nenăscuţi încă. Tinereţea trupului ei era minunată şi pură, neatinsă de vibraţiile masculinităţii.

Acum stă cu tălpile goale afundate în zăpadă şi priveşte lung printre şuviţele roşcate de păr ce îi dansează sălbatic pe faţă. Vântul îi cântă din nou dragostea lui rece, o iubeşte şi o cunoaşte prea bine. Vântul ei din începuturi... Are fata împroşcată cu şuviţe frumoase, iar mirosul lor de vânt iernatic o face să se simtă şi mai rece, dar încă frumoasă. Frumuseţea ei chinuitoare, damnata...

Priveşte în adâncul cerurilor şi în îndepărtarea acelor munţi plini de sufletul ei. Iubeşte cu nebunie înaltă şi săţioasă natura, însă urăşte natura ei căzută. Dacă ar fi un înger, un înger al Raiului, dar nu este nici măcar om. Este un înger pământean fără sarcini sacre de îndeplinit, un înger căzut şi înşelat nemerniceşte de diavol. Cum a putut crede într-un îngâmfat care tânjea după tronul Tatălui? Era clar că îi va abandona pe toţi sau, mai rău, că îi va trage după el într-o agonie veşnică. Afurisitul! I-a furat trupul şi a fugit cu el în Iad pentru că ştia că spiritul ei va cauta să-l recâştige. Cât de stupid... Înfricoşător!

Cu tălpile amorţite păşeşte uşor spre marginea curţii căutând cu mintea un alt tărâm unde să-şi poată odihni aripile sufletului. Simte oboseală apăsătoare în gânduri. E sătulă de viaţa ei de copilă pentru că ştie foarte bine că doar trupul ei arată tinereţea. Ea este de la începuturi, însă nu pentru eternitate. Începuturile lumii i-au fost moaşe, ea s-a născut în braţele lor, a fost prunc rupt direct din Viaţă, dar a căzut din graţiile acesteia prin alegere...

Va urma

Născut din pântece de lume

2011-01-28T13:11:00.003+02:00

Fiind sătul de criticat, de corectat și de judecat, aleg să îmi ocup timpul cu altceva decât nemulțumiri și tânguieli inutile.

Mâna mea scrie neîncetat, tot trupul meu se înfioară și trăiește adânc în cuvânt, îl soarbe lacom, îl iubește și scrie… nu se poate opri. Un cuvânt pe zi, măcar, o frază adânc înfiptă în plăcerea minții.

Cum aș mai putea declara cuvântului dragostea care mă înnebunește zi de zi?

Scriu.

Sunt tânăr, prea fraged în visul meu, dar mă coc în dorințe nemărginite, devorez fiecare minut în compania jocului minții.

Și dacă aș schimba lumea? M-ar distruge oamenii, mi-ar schingiui trupul, mi-ar pune durerea pe un altar cu zei din lut ars. Nu, nu vreau să o schimb, o las așa! Lumea e fericită așa cum e.

Dar eu sunt fericit? Sunt un ceva fericit pentru că nu îmi place definiția omului.

Strig la tine, lume! Nu te mai iubesc de mult!

Ah, iar mă tângui! Sunt un acru și o limbă dezgustată!

Lume, nu te mai iubesc!

Vreau o altă lume, o doresc nespus… Plânsul meu se scurge, este viu! Vreau să fiu mulțumitor. Am o viață fără urme infectate cu exces. Sunt… superb…?

Lume, te urăsc!

Vino de mă ucide, dacă asta ți-e dorința, pune-mă în mare și mă lasă să zac în pământ născut din propriu-mi trup. Dar apoi părăsește-mă și nu te mai întoarce, chiar de-ar fi să mă nasc din nou. Lasă-mă pe fundul mării, permite-mi să trăiesc cu peștii, să cresc prunci de pești ca pe prunci din pântece de om.

Lume dragă, te-am iubit!

Lasă-mă să te îngrop în al meu trecut de om, lasă-mă să te omor!

Sunt o jale infinită; m-am născut din lume.

Lume, te omor!

Despre mândri

2011-01-27T19:45:00.003+02:00

Mă izbesc mereu de frenezia scuturată a atotștiinței și îmi vine să mă arunc în neantul nebuniei… atotnebuniei. Nu de puține ori m-am gândit că ar fi mai bine să trăiesc într-un ospiciu, să-mi întunec mintea și să trăiesc într-o lume a mea. Să nu mai știu de oameni, ființe oribile, mândre (fără motiv), inteligente (de fapt NU), pline de un fel de știință și încununate cu cadavrele peste care au călcat pentru a fi superiori întregii lumi. Rușinos, de-a dreptul umilitor. Sunt un om? Da, sunt un om care nu-și poate găsi locul pentru că nu îi place să fie mândru. De fapt nu sunt om pentru că nu sunt mândru. Sunt un altceva, mărunt și fericit că trăiesc departe de oraș, aproape de pădure, mult mai aproape de cer. Splendid!

Despre mândri, despre idioți și nebunia lor evidentă pe care (ei) o sorb ca pe o sevă dătătoare de nemurire.

Despre avalanșa lor de vorbe citate și despre încăpățânarea de a nu se lăsa învățați de nimeni. Sunt stăpânii științei erei lor.

Mă gândisem dăunezi să scriu o carte pe care să o numesc simplu “Despre mândri” așa cum Dostoievski și-a scris “Idiotul”, dar am realizat că aș umple sute de pagini cu venin și dezgust inutil. Nu știu de ce, dar cu cât mă străduiesc mai mult să nu urăsc, cu atâta se înmulțește disprețul și dezgustul în mine. Vă asigur că nu din răutate. Atunci de ce oare?

Mă ascund uneori într-o cafenea cu o carte în mână și îmi satisfac nevoia de răsfăț așa cum doamnele se adăpostesc în saloanele de înfrumusețare. Îmi sorb cafeaua dulce, puțin câte puțin, căci în ea stă o parte din timpul de răsfăț și îmi deschid cartea. O așez entuziasmată pe masă și mă gândesc, înainte de a mă arunca în lumea ei, că sunt atât de norocoasă având-o; nu îi folosesc paginile pentru a înveli clisa și ceapa la serviciu și nici nu o înjosesc cu smocuri de hârtie igienică folosite drept semn de carte. Pot să spun că îmi iubesc fiecare carte prin care am trecut și relația pe care am avut-o cu fiecare în parte a fost mult prea intensă pentru a le putea pune imaginile la capitolul foste iubiri. Cât le-am iubit…

Și stau în cafenea, citesc, trăiesc încet, fără grabă, sorb din cafea și din carte, mă umplu de satisfacție, uit de oameni. Dintr-o dată un iz puternic de bărbați bine îmi tulbură lumea. Nu am încotro și închid cartea.

Îmi scot carnețelul și mă gândesc că dacă tot nu mai pot citi măcar să scriu ceva, numa’ bine mi-au venit și subiecții. Îi ascult cu atenție și totul se oprește: muzica pare un zumzăit torid de vară, zgomotul ceștii de cafea lovind farfurioara devine clinchet suportabil, iar vocile lor îmi înfundă dureros urechile. Totul e într-o stare de surzenie profundă. Doar ei, bărbații îmbrăcați lejer, unic, nepăsător și purtând pe față câte un rânjet superior se aud gândind inteligent în toată cafeneaua.

Își scot țigările pe masă, comandă câte o cafea cu rom și cercetează cu interes cafeneaua. Creionul meu începe să scrie. Fac o listă: bărbați neîngrijiți, posibili cercetători/ scriitori mercenari, mândri, căutători insistenți de lauri. Închid carnețelul căci știu că nu pot scrie mai mult de atât. Personajele îmi sunt foarte familiare, dau peste astfel de imitații în fiecare zi.

Încep discuția la o cafea și se felicită unul pe altul pentru stăpânirea Universului. Vorbesc tare, inteligent, își urlă superioritatea. Sunt cu adevărat ușor peste mediocru și din câte aud au câteva cărți citite la activ, cărți valoroase, dar la ce folos dacă nu se știu rezuma la o inteligență verde, crudă și smerită.

La ce bun să citești toate cărțile din lume dacă nu le poți savura valoarea și nu îți poți identifica propria valoare în ele.

La ce folos să fii stăpânul Universului dacă îți abandonezi mințile în nebunia mândriei? Cine te mai ia în seamă? Al cui stăpân mai poți fi? Mândria te face de râs și tu o idolatrizezi, dormi în pat cu ea, o respiri. Vei cădea așa cum ai urcat, mândria ta va avea grijă de asta.

Deși ai studiat o viață întreagă și intelectul tău dă peste el, mai ai foarte multe de învățat. Totul pe care tu l-ai studiat e mai complex decât îți imaginezi, iar atotștiința nu îți este destinată pentru că ești un simplu om. Atotștiința aparține Atotputernicului indiferent în câte basme ai citit contrariul.

La ce folosește mândria?

La ce folos să câștigi toată lumea la picioare dacă îți pierzi sufletul?

…de… Simona Mîndra

Poemul matrimoniului

2010-12-13T15:04:00.003+02:00

Sună-n mine clopotul tău perfect!

Mă tresari în tine căutându-ţi palma sărutată, dragă şi mâncată,

Te sorb bine, şchiopătez în tine de pasiune largă,

Cânt în braţul tău, înspre cotul meu, imn de dragoste eternă.

Nu te mai iubesc cu pieptul, nu-ţi mai sorb din vene chipul,

Nu te mai chinui în plăcere, dar te umplu cu dorinţă,

Te înec cu dragoste de mâţă în suc spart de inimă.

Eşti al meu în tine doar; doar în tine îţi scalzi mintea,

Iar în mine sunt doar eu îmbrăcată gros în tine.

Te iubesc aproape ca şi tine, dar în mine te iubesc prea mult, ca şi în tine.

Eşti al meu în mine, mă cutremuri blând în tine, mă doreşti în mine.

Domnul meu, tu eşti ca mine.

Gând de femeie

2010-12-08T15:36:00.003+02:00

Eşti o invenţie bună, un minunat buchet intelectual, o şcoală de ţesuturi vii, o artă uşoară, iute şi incredibil de logică. Eşti om, un minunat om.

Nu mi-am imaginat că mă voi trezi atât de fericită într-o dimineaţă rece şi mâncătoare de picioare în botoşei îngheţaţi la uşa camerei. Primul drum către baie a fost ciufulit, rece, împiedicat şi plin de pofte însărcinate cu gânduri de cafea lăptoasă, somnoroasă.

Pijamalele proaspete încă poartă mândre, triumfătoare mirosul trupului cald şi masculin de soţ, iar buzele sunt subţiate în straturi de sărut nocturn şi apăsat. Începutul lui de barbă şi-a lăsat amprenta matinală pe trupu-mi scăldat deja în farmecele îmbrăţişărilor lui. Mă iubeşte. Îmi spune asta, îmi arată, vrea să mă convingă de asta mereu. Îl iubesc.

Noaptea îşi lipeşte trupul de al meu şi îl simt respirând odată cu mine. Eu îi ascult cu toată fiinţa cântecul minunat al inimii. E lângă mine şi e teafăr. E soţul meu.

În mine se nasc mereu sentimente de adorare, iar prezenţa lui completează, umple existenţa mea.

El este frumos, imperfect, dulce, masculin, matur, sensibil, un amant grozav şi un tată inegalabil. El este bărbatul meu.

În fiecare zi mi se stinge în braţe sau mi se aprinde pe buze. Ah, buzele lui superbe, mai superbe decât orice mireasmă a ochilor, gura lui plină de viaţa mea. Între noi e un spaţiu care ne ţine legaţi unul de celălalt chiar şi atunci când e departe. Şi mâinile lui sunt înfierbântate de muzica trupului, de muzica lui, de sunetele minţii lui superbe, de existenţa noastră.

El mă soarbe în fiecare zi ca dintr-un pahar de dans şi îl las să-mi trăiască experienţele dăruite de el şi fiorii pielii mele sub sărutul lui de soţ îndrăgostit.

El este gândul meu.

Când felinarele trecutului mor

2010-12-08T12:13:00.005+02:00

Confesiune

Am fost un om blestemat, condamnat la o moarte înjumătăţită: moartă pe pământ şi moartă în iad. Moartă ca o moartă vie, condamnată la moarte prin spânzurare lentă, moartă şi obligată la o reînviere aparentă, falsă.

Am fumat 10 ani, am băut “Hanul Ars” cu cana, m-am drogat, am hoinărit prin ţară cu un rucsac în spate şi am urât cu sete tot ce însemnă viaţă. Eram moartă, sufletul îmi era mort de multă vreme… Gândurile mele erau însângerate mereu şi tâşneau cu ură spre fiecare muritor… încă viu. Sămânţa mea avea să se usuce şi să piară, urma să dispar în negura plăcerii de a fi veşnic moartă.

Tot ce iubeam era plăcerea ameţitoare a drogurilor şi cantităţile imense de alcool, muzica, istoria, poezia şi literatura, prezenţa lui Lestat în gândurile mele, părul lung şi negru, frumuseţea mea de amurg şi perspicacitatea trufaşă. Eram o minciună. Eram Simona… cea moartă.

Am fost îndrăgostită de Black şi Death Metal, Grindcore şi Progressive, le-am adorat refugiul părintesc şi am gustat lacomă din fiecare sunet. Mai mult, am fost un pui rău si nazist, drăgălaş şi viitor criminal (antisemit). Credinţa mea era asta: „Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.- citat din „Mein Kampf”.

Bocancii mei puteau izbi fără milă orice cap viu, frumos şi creştin.

După mulţi ani de frustrări şi de exteriorizări animalice, Dumnezeu a pus capăt tuturor suferinţelor chemându-mă sub aripa Lui. L-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină soţ, am aflat din Biblie că am dreptul să-L aleg pe Dumnezeu şi să-I predau Lui tot trecutul meu mocirlos, că El mă primeşte aşa cum sunt: murdară, plină de vină, desfigurată spiritual, îndurerată, împroşcată cu venin satanic şi cu prea multă ură. El (nu eu) m-a schimbat: de aproape 4 ani nu mai fumez, nu mă mai droghez ,evident, şi nu mai urăsc pe nimeni. Eu nu am făcut decât să îngenunchez în faţa lui Dumnezeu şi să-I spun tare şi răspicat că-I predau viaţa mea aşa cum e şi că Îl vreau ca Tată. Atât.

Acum sunt soţie fericită şi mamă. Sunt vie! Sunt un bulb al dragostei eterne şi voi înflori mereu în palma Creatorului meu. Sunt plină de sevă dulce, paharul meu e plin de dă peste el şi sunt liberă aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Sunt eu.

Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că mi-a schimbat viaţa şi pentru că nu sunt o mumie bătută în cap. El ne vrea plini de viaţă, frumoşi, plini de dragoste şi de milă, FRUMOŞI, FRUMOŞI, FRUMOŞI, îmbujoraţi de viaţă, plini de El. Nu palizi, şterşi, cu feţe închistate, sobri, teologi fără inimă şi băgători de credinţă pe gât.

Fericirea e iubirea şi iertarea Lui gustată din plin.

Să nu se îmbujoreze judecătorii!

Peace!

Frumuseţea este pângărită

2010-12-03T13:52:00.006+02:00

Există o păpuşă a gândurilor mele care mă înţeapă şi mă obsedează în acelaşi timp. E frumoasă ca o mlaştină împodobită cu nuferi copţi ce înmiresmează întreg văzduhul cu sunete de viaţă proaspătă.

Este ea şi am mai simţit până acum nevoia ucigătoare de a o scoate la lumină. Şi am facut-o.

Sunt ciudată? Şi de ce nu aş fi? Mă simt jalnică pentru că simt, pentru că ador să simt prea mult şi pentru că numai despre asta îmi place să scriu. Sunt oribilă pentru că aplec urechea la judecători pasionaţi de execuţii şi pentru că îmi pun gâtul în poala lor, direct sub securea ascuţită a judecăţii inepte.

Ea este fiorul minţii mele, ea îmi reîmprospătează mereu cuvintele şi le găseşte drumul cel bun.

Este înaltă în visare de copil, inocentă în vinul fraged al iubirii şi este incapabilă să mă controleze deşi mă umple din belşug.

Este transparentă şi dulce. O iubesc!

Frumuseţea mă fascinează şi nu mă lasă să trăiesc fără să o caut cu disperare în fiecare loc din lumea asta. Nu pot să nu o caut. O caut în natură, în aşternuturi, în bucătărie, în jucăriile fiicei mele, în Biblie, în sunetele dimineţilor înnorate, pe internet, în ceaşca mare de cafea cu lapte, la radio ascultând vocea soţului meu, în cărţile preferate, în oglindă. Îmi place că o întâlnesc la tot pasul.

De data aceasta ea este frumuseţea.

În căutările mele zilnice dau şi peste inutilităţi care mă cutremură şi mă fac să le blestem încercările macabre, idioate care pângăresc frumuseţea. Femeia “artistă” mică de înălţime care îşi vindecă handicapul cu tocuri de 15 cm şi care îşi acoperă trupul butuc cu câteva fâşii de foame. Imaginea care îşi fardează chipul ieftin accentuând prosteşte defectul ochiului drept care pare că se scurge şi stă să fugă de la locul accidentului. Stăpâna lui e mândră în imbecilitate.

Mi-am lipit ochii de monitor şi mi-a venit să-i jelesc trupul osândit şi sacrificat inutil pentru câţiva bănuţi celebri. Am zâmbit acru când i-am văzut faţa schimonosită şi gropile din obrajii gletuiţi cu măiestrie.

Un pic de zâmbet alb şi murat, doi sâni subdezvoltaţi şi asfixiaţi de un sutien alifie -cu două numere mai mic- care îi împinge la suprafaţă creând iluzia existenţei lor, un păr lung, negru şi desfigurat de atâta întins cu placa şi iată: morena perfecta.

Destul!

Frumuseţea este peste tot, o poţi respira în voie oriunde, iar când dai peste reziduri care imită frumuseţea fă bine şi închide TV-ul, închide ochii dacă se află în faţa ta, toarnă apă clocotită peste ele (asta le va înmuia puţin gletul “frumuseţii”) şi fugi din calea lor pentru că duhnesc oribil a prostie mândră.

Frumuseţea nu este o ea ideală ci este echilibrată, smerită şi faimoasă în acelaşi timp, cu chipul plin şi curat, cu zâmbet sincer şi cald, inteligentă şi… frumoasă.

Şi încă mă gândesc la ea. Este la fel de plină ca şi muzica şi mă hrăneşte, mă vindecă, mă iubeşte, mă umple. Şi totuşi ea nu mă împlineşte aşa cum o face El, Tata.

Cu toate că îmi exprim scârba pe care o simt vis-a-vis de oamenii proşti şi fuduli, nu pot să nu le plâng de milă inconştienţa. Îmi este aproape imposibil să nu-i urăsc, dar mă mulţumesc să îi dispreţuiesc cu măsură pentru că îmi împânzesc simţurile cu gunoaie care sfidează importanţa spirituală cea născătoare de frumuseţi reale.

Să tot fii frumos!

Poet de ocaziune

2010-11-29T18:00:00.010+02:00

Mă înghit ca tine într-un rând de slove moarte,

Mă înec în strofe goale, izmenite, fără noimă.

Râd privindu-mi mintea seacă, moale, subnutrită

Şi mă nasc în mine ca un blând, superb poet de morgă.

Nu ştiu scrie, nu pot înghiţi cu ochii versul crud al preasimţirii,

Nu cred arta, nu-nţeleg minunea ei; beau din ea năuc, dormind

Şi o ling în stropi acri de mândrie căutând folosul nesimţit şi aspru,

Pipăind erotic tristul, cordialul, milogitul : şi eu pot!

Sug din seva artei un pumn moale de inimi cuvântătoare,

Îi culeg ciorchinii plini în apă de plăcere, sucul cântecului în cuvinte

Şi mă-mbuib de ele neştiind că-mpung ca prostul arta vieţii,

Slova scumpă, mintea dreaptă.

Superioritate anorexică

2010-11-12T11:36:00.005+02:00

Mergi pe stradă. Te plimbi fără nici un scop anume. Te perinzi, te prelingi printre statui moderne, proaste şi fără gust vizual. Toate au capetele înălţate şi fruntea izbeşte cel mai mândru cer. Sunt penibil de “superioare” ţie, sunt încăpăţânate şi mândre, nebune în foamea lor de slavă idolatrică. Se scarpină brutal pe căpăţâna goală - “superioară”- şi îşi cântă imnuri de glorie. Siniubirea lor este împietrită ca un chist calcificat şi definitiv.

Mândria nebună atinge cele mai înalte cote şi se pare că nimeni şi nimic nu va putea schimba asta.

Ce te faci când întâlneşti o astfel de statuie? Stai şi îi accepţi scrijeliturile intelectuale ca pe nişte forme pline de cultură? Îi respiri duhoarea ignorantă de mândrie nejustificată? Îi permiţi să fie judecătorul gândurilor tale prea sănătoase? Ce faci?

Toţi suntem statui neînsufleţite dacă nu cerem viaţă Dumnezeului celui viu. Toţi suspinăm după o fărâmă de superioritate câştigată pe litri întregi de sudoare. Suntem culţi, inteligenţi, muzicieni, scriitori inegalabili, critici din fiecare soi, politicieni, religioşi, prea sexuali, cugetători, filosofi, psihanalişti etc. Suntem superiori lumii întregi! Oare prin asta suntem sau putem deveni superiori? Oare?

Lupta cruntă pe care o ducem în fiecare discuţie “intelectuală” este autosatisfacţia înfometatului eu, fiorul superiorităţii fără de care nu putem trăi.

Citim mult , ascultăm cea mai bună muzică sau chiar încercăm să fim nonconformişti până în limita ( aproape inexistentă a) prostiei.

Care este logica acestei superiorităţi?

Mă doare, Tată

2010-11-11T10:31:00.005+02:00

Cu chipul strâmb în căluşul palmei Tale

Plâng dezastrul încarnat în scutecul murdar al veacului

Şi mă-mbujorez de plâns, de durere, de furie!

Strâng cu dinţii slova de credinţă, o înghit,

Ca nu cumva teama şi dezgustul, ura omenească,

Să mă fure, să mă depărteze, să mă rupă

De lumina şi de palma Ta!

Şi în plânsul meu murdar, nedrept,

Murmur disperat, urlu surd, cânt durerii imn de moarte

Şi m-aplec smerit, pun genunchii rupţi ‘naintea Ta!

Strig în lacrimă iubirea-Ţi plină de balsam, o cerşesc,

Căci n-o merit, nu am dreptul, nu sunt demn

Să o capăt fără plată, să o gust, să o am a mea,

Dar Tu m-ai plătit pe veci, deja!

Poveste scurtă: Fuga de singurătate

2010-11-11T09:30:00.005+02:00

Ea are doar un căţel care să-i poată umple zilele atât de singuratice. Nu-şi doreşte decât încă o umplutură săţioasă care să o facă să se simtă dorită măcar pentru o vreme. Şi restul bărbaţilor din viaţa ei au fost tot umpluturi - una mai săţioasă ca alta, însă nici măcar una nu i-a potolit foamea de siguranţă şi linişte. Ce de umpluturi…

Acum stă îngândurată pe o bancă scorojită din parc, cu prietenul ei rotofei şi păros care îi linge fericit degetele de la mână. Se gândeşte la ceva, oftează şi se apleacă spre câinele ei ca şi când ar avea un scop anume. Nu, nu exista nici un scop. Îşi îndreaptă din nou spatele şi îşi trage mănuşile de piele pe mână. Se ridică şi pleacă. Păşeşte încet, fără grabă, şi pare că îşi numără fiecare pas. E singură şi urăşte asta, mai ales că este o femeie singură.

În fiecare zi privirile îi zboară la cuplurile din parcul în care ea îşi plimba câinele şi de fiecare dată simte gustul acela amar şi insuportabil al singurătăţii.

Într-o zi însă se întâmplă o minune şi ea reacţionează ca şi cum ar fi primit o palmă peste frunte (Wake up!). Un bărbat destul de atrăgător, îmbrăcat într-un superb palton negru şi mirosind discret a parfum de toamnă se apleacă zâmbind să-i mângâie câinele cel gras şi prietenos (distrus şi plictisit de bocetele stăpânei lui) şi rămâne uluit în faţa priveliştii şarmante, plânse şi ciufulite de pe bancă. O priveşte câteva clipe. Inima ei stă să pleznească. El o ia de mână, o ajută să se ridice de pe bancă, o strânge puternic la piept şi îi şopteşte aspru, dar cu dragoste: “ Hai acasă. Nu eşti singură. Îmi pare rău că te-am făcut să te simţi aşa. Eşti soţia mea…”