Aceasta este povestea până la momentul conceperii fiicei mele, Maya. Eram mult prea tânăr. Acum să vă povestesc totul de la început până la momentul în care am început să-mi scriu viaţa, adică momentul acesta, acum. Este cu adevărat important fiecare detaliu căci fără chiar şi unul povestea ar deveni ambiguă şi greu de digerat. Să parcurgem împreună totul.

Acum am 56 de ani şi locuiesc într-o micuţă fermă la poalele unui munte, în România. Am cumpărat terenul la rugăminţile fierbinţi ale soţiei mele care îşi dorea cu înverşunare să trăiască româneşte. Aşa că am construit o casă cu 3 dormitoare, un living ţărănesc şi o bucătărie cât se poate de tradiţională, cu sobă din teracotă, cu masă construită de propriile ei mâini şi cu pardosea de pin. Mereu am vrut să o văd pe deplin fericită şi în cele din urmă am putut să o văd aşa. Nu avem decât cinci găini strict ouătoare – pur şi simplu nu poate sacrifica nici un păduche - o vacă de rasă pentru lapte, un ponei pentru Maya şi un ciobănesc german pentru companie. În spatele casei şi-a organizat singurică o grădină ticsită cu zarzavaturi şi cu legume, iar la jumătate de kilometru avem o livadă de două sute de pomi fructiferi. Avem de asemenea grajd pentru vacă şi pentru Maria (poneiul fiicei mele) şi coteţ pentru găini. După cum vedeţi suntem extrem de ocupaţi în viaţa de zi cu zi, dar nu vă pot explica în cuvinte mulţumirea de a-mi vedea familia în siguranţă şi cu zâmbetul pe buze în fiecare moment. M-am temut că Cho se va sătura de făcut curat în coteţul găinilor sau că îmi va reproşa că miros a balegă de vacă. Nici vorbă de aşa ceva. În fiecare zi înfloreşte tot mai mult. Îi place să fie soţie românca şi mă amuză cumplit când o aud vorbind ardeleneşte cu clinchetul ei coreean.

Totul a început la absolvirea liceului militar în care mama mă înrolase forţat şi sperând că voi ajunge un om mare şi impunător. Era de departe cel mai oribil coşmar care avea să-mi traumatizeze întreaga adolescenţă. Dar am strâns din dinţi şi am absolvit acel iad consolându-mă cu certitudinea că voi studia ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: muzica. Însă aceasta mă obliga să plec din România pentru a câştiga bani serioşi. Ajunsesem să visez la o revoluţie care să alunge tirania comunismului din ţara noastră şi, spre fericirea tinerilor romani, aceasta ne ajunsese din urmă dorinţa, plină de glorie şi de promisiuni. Am văzut atunci mult prea multe sacrificii umane, ofrande pentru libertatea următoarelor generaţii, dar totul a meritat doar până la momentul în care acele următoare generaţii au uitat complet de trupurile căzute în ’89 şi au transformat libertatea în ruşinea şi dezgustul fiecărui părinte. Imediat după Revoluţie am plecat în Coreea de Sud pentru a-mi găsi o slujbă din care să pot strânge banii necesari pentru facultate. Nici să nu vă gândiţi să mă întrebaţi de ce am ales ţara asta pentru ca nici eu nu ştiu răspunsul. Eram doar un absolvent de liceu cu vise grandioase, dar şi acum cred că dacă nu ar fi fost aşa nu aş fi izbutit să îmi ating ţelul. Speram din toată inima că voi găsi ceva în agricultură imaginându-mi în chip naiv că totul se întâmplă ca pe prispa casei bunicilor. De spun ca pe prispă? Pentru că, prunc fiind, munceam în grădină doar cu privirea şi credeam că sunt cel mai bun agricultor. De fapt asta doream, să devin un agricultor iscusit. Şi am devenit.

Am ajuns pe o plantaţie de orez şi nu mi-am imaginat niciodată cât de tare te pot durea toate oasele după o sigură zi de lucru. Mă zvârcoleam de durere în aşternuturi şi de fiecare dată când mă puneam la culcare simţeam imposibila duritate a podelii pe care şedea patul meu subţire, diafan şi inutil. Practic dormeam direct pe podea. Să nu mai vorbesc de dimineţile în care aş fi ucis pentru o cafea tare românească; eram atât de sătul de ginseng încât mă gândeam că voi plezni de prea multă sănătate. Ce-i drept, după două luni de băut ginseng în loc de cafea, mă simţeam uşor ca un fulg şi durerile de oase au încetat cu totul. Doamna care ne pregătea micul dejun mirosea mereu a mâncare, dar nu era acel miros de haine îmbâcsite de prăjeala şi de rântaş, ci o mireasmă de crud şi de abur. Adoram clipa în care ajungea în dreptul meu şi de fiecare dată inspiram adânc mireasma ei de gospodină.

 © 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.