Nu trăiesc pentru a fi frumoasă, nu mă străduiesc să slăbesc (deşi încă 5 kilograme ar mai putea pleca de pe mine), nu mă fardez în fiecare zi, părul îmi stă toată ziua aşa cum îl găseşte dimineaţa, iar câteva dintre gânduri  îmi sunt îndreptate spre imperfecţiunea care mă face să mă simt atât de firesc… frumoasă.

Într-o frumuseţe trecătoare mă simt nemuritoare şi sărut cu drag timpul care îmi trece peste piele lăsându-şi liniile dulci de degete mătăsoase. Îmbătrânesc atât de greu dar îmi ador micile semne de maturitate, corpul meu vibrează sub înţelepciunea trecerii anilor. Cât de frumoasă trebuie să fiu? Chiar trebuie?? Îmi displac dimineţile prea obositoare în faţa oglinzii din baie în care desenez şi şterg, desenez şi şterg, apoi mă spăl pe faţă şi îmi dau seama că îmi şade mai bine în… mine. Întotdeauna mi se pare că port prea mult fond de ten şi că sprâncenele sunt mai atrăgătoare necreionate, iar tot ce rămâne e un zâmbet natural pe un chip curat şi tânăr, o privire jucăuşă. Oare îmi trebuie mai mult de atât?

Cu trupul meu fericit şi neînfometat alerg prin răcoarea serilor tinere. Îl îmbrac lejer dar elegant în iluzii îmbătătoare, iar hainele par crescute din mine atât de bine mi se potrivesc. Cerceii mi se revarsă de sub părul răvăşit de lumina surdă a serii. Un zâmbet larg, o faţa luminoasă, un păr liber, un trup viu şi o gentuţă pe care o numesc “animalul meu”, nişte haine ale mele şi sunt o femeie unică, frumoasă în felul meu.

Soţul meu este acela care mă priveşte doar pe mine, care îmi vede frumuseţea fără să trebuiască să ţin regimuri interminabile, căruia îi place să mă vadă mâncând îngheţată şi zâmbind la atingerea ei atât de dulce şi de rece, care mă adoră pentru că nu sunt perfectă în ochii lumii, pentru care sunt cea mai frumoasă femeie din lume.

Atât! Cea mai frumoasă femeie din lume!