Un cap răsăritor, plin cu pene de absint, împinge tava imbecilităţii dincolo de tejgheaua naturii senzuale a firescului.

Privesc cu sălbăticie dibace în ochi o creatură încornorată cu pleşuvie pe ici pe colo, o minunăţie de arătare femelă care se deplasează pe membrele inferioare. E atât de înălțătoare dorinţa ei de a-şi atinge cu degeţelele ei cocostârcoase visul de a nemuri într-o frumuseţe cât mai contemporană! Şi buzele ei... senzuale ca ale unei sirene născute dintr-un experiment chimic cu prunci concepuţi în blasfemii; buzele ei încărnate cauciucos mă duc cu gândul la tabloul de iarnă bacovian:

“Ninge grozav pe câmp la abator

Şi sânge cald se scurge pe canal;

Plină-i zăpada de sânge animal -

Şi ninge mereu pe-un trist patinor...

E albul aprins de sângele-nchegat,

Şi corbii se plimbă prin sânge... și sug;

Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug

Pe câmp, la abator, s-a înoptat

Ninge mereu în zarea-nnoptată

Şi-acum când geamuri triste se aprind

Spre abator vin lupi licărind.

- Iubito, sunt eu la ușa înghețată..”

Însă buzele ei nu-mi inspiră decât sânge infectat cu moarte curgând pe canal. Sânge animal. Oh, creatură vulcanică în transformări groteşti, ambiguitate a naturii şi a speciei, monstruozitate bisturiană, când te vei opri din a-ţi mutila fâşiile subţiri de carne care încă te mai înfăşoară? Erup în deznădejde de fiecare dată când o văd, mă cutremur ca un nucleu planetar atunci când îi zăresc de departe nefiinţa schingiuită de foame şi de farduri papagaliceşti ce o mumifică exotic şi, mai ales, goliciunea nefirească şi expunerea oaselor pungătoare de piele subnutrită. Botul umflat şi mâncat de amorţeală înjunghie mortal ideea de femeie frumoasă. Buzele ei himerice în senzualitate nu pot fi sărutate, iar dacă totuşi cineva se încumetă să-i atingă bucăţile de carne crudă şi putrefiată, cu siguranţă îşi va băga sufletul în comă.

„Te-aş săruta, zău aşa, dar sluţenia ta prăpăstioasă mă împiedică să-mi deschid ochii terifiaţi de tabloul abatorului animal pe care îl încarnezi cu o mândrie ridicolă!”

Nu pot pricepe cum şi când anume s-a ajuns la defăimarea buchetului dulce de căldură senzuală, la distrugerea irevocabilă a trupului femeiesc înălţat armonios pe scoarţa prafului pământean? Femeia este un capriciu necesar şi erotic al vieţii (şi chiar mai mult), dar când aceasta devine un reziduu a ce a fost înainte nu rămâne nimic de făcut- decât să fugi din calea ei.

Iar cât despre versurile închegate frumos în sângeriul cald bacovian, nu îndrăznesc să umilesc valoarea lor artistică punându-le într-o unitate defăimătoare şi distructivă cu femeia douămiistă care este însăşi umilinţa artei.

Să tot fii femeie!