Eu sunt o amantă lacomă a textelor pe care le compun, căci în fiecare se naşte o iubire mistuitoare şi în nici măcar unul dintre ele nu găsesc erotismul perfect al cuvântului care să-mi satisfacă intelectul. În felul acesta scriu tot mai mult, căutând cu o plăcere disperată satisfacţia unei creaţii impunătoare prin propria-i sclavie a cuvântului.

Scriu. În general aştern în adâncul filelor, gânduri, trepidaţii necunoscute ale anumitor plăceri spirituale sau intelectuale. Nimic mai puţin!

Cum aş putea să-mi compromit valoarea gândurilor scriind despre inutilităţi fizice? Mă refer la acele teorii încornorate cu pretenţii de filosofii - idioate în logica lor fantezistă. Cum ar fi să descriu perfecţiunea trupului uman care, în realitatea veridică (nu acea realitate creată de mintea unui om subjugat intelectual) NU EXISTĂ? Mă gândesc mereu că dacă aş îndrăzni să scriu despre o aşa anomalie psihică a omului, nu aş avea decât opinii revoltător de crude.

Sau cum aş putea penetra zidul care mă desparte de oamenii cu trăiri enorm limitate şi să scriu doar despre chiloţei din dantelă, despre pantofi cu tocuri de X cm (demonici în scopul lor distrugător) sau despre o sexualitate imorală, anorexică şi fără nici un pic de noimă? Nu! Sunt sigură că nu o voi face niciodată.

Temele cel mai des abordate în textele mele sunt valoarea spirituală a omului şi iubirea. Am găsit în iubire trăsături diferite, dar care au în comun acelaşi izvor de trăiri euforice. Plinătatea iubirii sau lipsa acesteia, înlănţuirea sufocantă a omului incapabil să trăiască adâncit în iubire, dar care este mânat doar de impulsuri sexuale bolnăvicioase, toate acestea merită (în opinia mea) atenţie maximă, căci omul nu este numai carne şi sânge  - este viaţă(!) în primul rând.

Omul este atât de fragil. Este uşor influenţat de anumiţi factori nocivi - demoni (responsabili de decăderea omului până la stadiul de bastard nenorocit al lumii) şi astfel provoacă scârbă creaţiei, dar mai ales Creatorului care încă rabdă, în dragostea Lui, nebunia execrabilă în care omul îşi micoleşte identitatea. Cât despre demoni, voi reveni cu un text de strictă specialitate.

Omul este un burete care absoarbe neputincios şi ridicol în acelaşi timp un sortiment atât de vast de sentimente distrugătoare şi tot el este fascismul enervant al propriei raţiuni. Ar putea fi vârful creaţiei însa comoditatea orbitoare în care s-a afundat nu îi permite să fie conştient de asta. Din nou, ridicol!

Există şi un soi împuţit de om  în care înfloreşte, asemeni mucegaiului, inteligenţa ambalată într-o exprimare eleva(s)tă care îţi poate tâmpi luciditatea rapid. Intelectul lui este de fapt o carcasă încrustată cu chinezării, goală şi mândră ca un păun mort. Dorinţa acestui sărman pierdut între lumi, este aceea de a fi ridicat la rang de intelectual, de superior al fiecărei minţi cu care interacţionează, şi, mai ales, de fiinţă neaparţinând acestei lumi, inteligenţa lui neizbutind să se adapteze condiţiilor mizere de supravieţuire printre „josnici ignoranţi necitiţi”. Această dorinţă îl transformă într-o minte inconştientă şi prea visătoare în propria realitate, o minte atât de abuzată încât se pierde între nebunie şi adevăr. Acest om este o etichetă a unei mase enorme de oameni îndobitociţi şi manipulaţi de anumiţi scriitori care au „sfânta” pretenţie de a fi numiţi savanţi ai literaturii şi ale căror opere au fost compuse în stări avansate de ebrietate sau într-o inconştienţă psihică profundă. Dar nu generalizez. Ştiu însă că adevăratele genii ale literaturii nu au pus pe hârtie inepţii defăimătoare la adresa lui Dumnezeu, sau, dacă au făcut-o, şi-au îndreptat erorile încheindu-şi viaţa scriind texte de o profunzime spirituală extraordinară şi au murit împăcaţi cu Divinitatea. Din nou, nu generalizez. Intelectul nu se hrăneşte cu fiece carte îţi pică în mână. Intelectul este parte din om şi sensibilitatea la prostie îi poate fi fatală.  Nu poţi risca să-ţi ologeşti raţiunea permiţându-i să înfulece inepţiile altora, fără să cercetezi înainte cine este nefericitul care vrea să-ţi bage pe gât părerea lui. Pentru că, să fim serioşi, fiecare manuscris este O PĂRERE şi abia apoi o posibilă carte bună sau...NEbună. Aici intervine înţelepciunea omului de a alege corect.

Am avut ocazia să port o discuţie cu o persoană (irelevant numele ei; oricum nu aveam de gând să-i ponegresc identitatea pe blogul meu) care m-a uimit peste măsură. Dânsa (are 19 ani) citeşte câte o carte pe zi. Am admirat-o pentru asta şi i-am arătat aprecierea mea, însă discuţiile pe care le-am purtat (destul de încordate în ceea ce priveşte stăpânirea nervilor) mi-au confirmat lipsa ei cruntă de inteligenţă. Un om care nu are simţul umorului este prost, dar acela care mai şi face pe geniul (pentru că ar avea în portofoliu 300 de cărţi citite) când el nici măcar nu poate purta o discuţie fără să declare răspicat că el este superioritatea încarnată este fără doar şi poate un… prost, idiot, inept, nerod etc fudul.  Şocul mi-a fost pe măsura stupidităţilor pe care le aclama atât de sigură pe sine. Am renunţat la discuţii imediat după ce m-am procopsit cu un „dă-te-n căcat” şi mi-am dat seama că distinsa citită  nu poate conversa fără să atace cu intelectu-i supradimensionat orice afirmaţie care nu îi linge popoul.

Cineva a spus: „dacă toţi ar fi inteligenţi, atunci nu ar mai exista lideri.”

Reuşesc fără efort să admir intelectualul veritabil şi întâmpin o frenezie binefăcătoare privind femeia. Esenţa omului este veşnic bună pentru că e partea dumnezeiască din el.