Mintea mea e plină. Nu întotdeauna a fost aşa, însă acum e plină de o imaginaţie care îmi satisface profund ideea de a fi cu adevărat vie. Murmur neîncetat cuvinte imaculate în însemnătatea lor şi îmi privesc bărbatul cu recunoştinţă pentru că el e acela care m-a introdus în eleganţa vieţii şi în adevărul pur susţinut de aceasta.

Sunt femeie. Sunt soţie. Sunt mamă. Sunt împlinită ca şi scop, sunt mai mult decât mulţumită ca şi vis, iar rolul meu în această fantezie porcească pe care o trăim cu toţii este de fapt o responsabilitate subţire, aproape inexistentă în faţa umanităţii. Nu trăiesc doar pentru o carieră care să-mi devoreze creierul suculent, nu mă îmbolnăvesc voit hrănindu-mi sinele cu imbecilităţi manipulante care ţâşnesc în jurul meu necontenit. Ascund în mine vibraţii hippie şi îmbătrânesc într-un mod invizibil, iar îngrijorările maselor îmi sunt străine pentru că în mine musteşte o speranţă prea puternică şi prea veritabilă. Trăiesc respirând standarde spirituale înalte, îmi îmbujorez sufletul cu Dumnezeul pe care îl iubesc atât de mult, iar minunile pe care le trăiesc erup necontenit din El.

Sunt un copil fuzionat aproape total cu inimaginabila frumuseţe a iubirii. Sunt un bulb al dragostei eterne şi voi înflori în palma Creatorului.

Sunt fericită. Uneori nu, dar straturile drăceşti de nefericiri se dezintegrează odată cu îngenuncherea Eului şi cu înălţarea TOTULUI personal înspre Creator. Dar sunt fericită, liniştită şi iubită într-o măsură care îmi consumă suferinţa cu lăcomie. Sunt aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început.

Moartea îmi va fi frumoasă, sunt atât de convinsă de asta! Moartea mea va fi începutul vieţii după care tânjesc atât de mult, lumina care îmi va învălui existenţa în nemurire perfectă.

Moartea va fi un înger care mă va ghida afară din lasciva prostie (conducătoare a naţiunilor) care sălăşluieşte în iubirea de sine a oamenilor pierduţi în preaîntuneric. Nu, nu sunt împotriva lor. Oamenii sunt, în esenţă, parte din Dumnezeu şi îi iubesc pentru asta. Le iubesc emoţiile, le ador cu adevărat visele care se nasc din bunătate. Iubesc fiinţa umană pentru că este o creaţie BUNĂ. Dar mă tem cumplit de simţirile demonice care pot conduce popoare spre moartea sufletului, de inteligenţa prea pământeană care nu foloseşte decât la îmbolnăvirea esenţei umane şi la înceţoşarea minţii.  Înţelepciunea îşi are izvorul acolo unde inima îşi caută ajutor atunci când sufletul suferă nesăbuinţa şi nebunia trupului: la Dumnezeu.

Gândurile îmi sunt pline de jovialitate, fericirea mea varsă mult surplus, iar trupul meu trepidează de pacea sufletului.

Te iubesc, oricine ai fi!

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.