Din nou mă nesocotesc! Mă privesc în oglinda tulbure şi îmi rostesc apăsat:

-  Eşti ceea ce nu ai vrut să devii. Eşti un morman congelat de sentimente bete!

Îmi apropii chipul de oglindă. Mă privesc.

Ochii îmi par secătuiţi de viaţă, iar întreaga mea fiinţă este o iluzie a unui murmur cald de amor. Deşi am privire opacă, tristă, natura mea înseamnă iubire, dăruire... de fapt eu sunt iubirea plină şi existenţa dăruirii...

Mă numesc Laura. Am 38 de ani şi sunt necăsătorită. Sunt încă frumoasă, ştiu asta. Din nu ştiu care motiv (cred ca e unul destul de absurd) nu am reuşit să mă „întregesc”. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă căutând esenţa care m-ar fi putut completa, bărbatul ideal... pentru mine. Nici măcar o dată nu am ridicat pretenţii idioate în ceea ce priveşte fizicul lui. Nu mi-a păsat. Nici acum nu îmi pasă. Am ştiut sigur că vreau să fie însetat după iubirea mea. Îl doresc perfect pentru iubirea ce vreau să o dăruiesc. Atât.

Vreau ca îmbrăţişările lui să îmi îmbrace trupul într-o căldură aproape imposibilă, iar sărutările să-i fie unse cu o dorinţă care nu are de-a face cu sexualitatea, ci mai degrabă cu minunea unei mângâieri înfiorătoare atât de benefica sufletului. Când mă priveşte să îmi poată oferi milioane de porţi deschise spre gândurile lui. Să nu îşi dorească să-şi ţină mintea închisă şi să am încredere neclintită în el. Să mă iubească pentru iubirea atât de profundă cu care îl iubesc la rândul meu. Să ne ţinem de mână şi să simţim atingerea palmelor ca pe o partidă de amor în văzul lumii, atât de puternică să fie atracţia dintre noi. Să ne topim unul în privirea celuilalt şi să ne declarăm iubirea printr-un singur fior al atingerilor mâinilor noastre. Fiecare  atingere a lui să trezească în mine fascinaţia de a-l iubi cu intensitate nemărginită. Nopţile petrecute cu el să fie pline de căutări ale sensului şi ale explicaţiei iubirii noastre şi, totuşi, să nu putem tulbura lumea în care respirăm unul pentru celălalt. Să glorificăm Divinitatea pentru şansa de a putea cunoaşte durerea plăcută din care se naşte iubirea, durerea de a iubi cu o pasiune mistuitoare. Vreau să ne putem uni într-o cădere a sinelui şi a personalităţilor care până mai ieri erau îngropate în statornicie şi în EGOism morbid, să ne predăm unul celuilalt. El să-mi poată dărui minuni omeneşti de tot felul, să mă împletească în şoaptele lui de iubire, să mă preschimbe într-o adiere dăruita lui. Să mă adore. Aerul pe care îl respir încântată să fie, de fapt, darul lui pentru mine... fără el să mor asfixiată, să nu pot întâmpina un răsărit fără prezenţa lui. Fără el...

Eu exist fără el şi aerul e greu de suportat.  Imaginea lui tulbure şi străină e în pat, lângă mine, în fiecare noapte. El... e pierdut, probabil pentru eternitate. Trăiesc (doar) iluzia îmbătătoare a fericirii visând constant  la el, imaginea iubirii. Mi-e sufletul gol şi el e mort.

Mă numesc Laura. Am 38 de ani şi gust din singurătate cu înghiţituri enorme.

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.