Atât de crudă şi de întunecată le pare realitatea unora încât nu mai ai puterea să le plângi de milă, îi priveşti zâmbind, dezvelind crud nişte posibili colţi şi te gândeşti că ai putea să le bei viaţa pentru că nu sunt capabili să o trăiască. Rumegă ca nişte vite ale vieţii sute de cărţi şi apoi ţi se arătă în chip de savanţi neînţeleşi pe care Dumnezeu (chipurile) i-a urât încă din pântecele mamelor lor. Mintea lor nu mai aparţine lumii acesteia şi se zbate strânsă în laţul deznădejdii. Laţul se poate rupe, desigur, dar ce ar mai rămâne de ei dacă semenii lor nu le-ar mai plânge de milă, dacă nu le-ar mai mângâia orgoliile? Ar rămâne inteligenţa? Bineînţeles că nu, căci ea nu şade într-un trup bolnav de mândrie. Ar rămâne frumuseţea trupului? Nu, pentru că e trecătoare şi deşartă. Ar rămâne splendoarea şi zâmbetul sufletului? Nu pentru că întreaga existenţă a fost schimonosită de o durere chemată cu bună ştiinţă.

Te apleci deasupra lui şi îi întinzi o mână… Îl priveşti în ochi şi îi zâmbeşti sincer: ”Fii prietenul meu, renunţă la tot şi fii prietenul meu!”. Iar el te scuipă cu aroganţă, se întoarce în jegul lui de cămăruţă de lemn, se întinde în patul lui plin cu cărţi şi îşi vaită soarta nedreaptă şi singurătatea. Îşi taie venele, se înfometează, plânge până la epuizare, face sex în neştire căutându-şi sensul omenesc, ascultă muzică deprimantă şi scrie doar versuri despre frumuseţea şi durerea morţii.

Şi atunci ce mai rămâne de el? Doar mascarada în care s-a afundat cu gândul de a crea o părere mai înaltă (despre el) decât se cuvine, o imagine de geniu neînţeles, o carcasă goală fără simţul umorului, fără simţul vieţii… un suflu emo… o paiaţă.