Era o iarnă aproape reuşită, cu multă zăpadă şi cu aer călduţ de sat liniştit. Casele erau înşirate frumos ca bucăţile de turtă dulce în tavă, uliţele dormeau sub greutatea zăpezii cu care au fost tapetate abundent, iar oamenii aflaţi în miezul somnoros al bătrâneţii zâmbeau adolescentin şi plini de sărbătoare. Multă linişte. Cam aşa arată toate satele din vest, frumoase, dulci şi pline de căldură. Vestul lumii...

Era iarnă. Natalia simţea din plin aerul fanteziei vindecătoare de sărbători înzăpezite în tradiţie. Cât de simplu era pentru ea, o copilă de douăzeci de ani, să guste din bucurie... În fiecare zi ieşea în curtea casei încălţată cu papuci pufoşi de interior în care îşi adăpostea tălpile tinere şi goale. Simţea mereu zăpada rece şi udă răcorindu-i sufletul obosit. Îi plăcea iarna. O adora.

Ea nu era om... O întrista asta, dar nu era om. Era altceva, o copilă înger, un înger vampir, un înger căzut... poate rătăcit. Era un altcineva care se chinuia cumplit.

Avea înfăţişare de om, însă acea piele gri-verzuie cu consistenţă transparentă o făcea să iasă în evidenţă mereu oricât de mult ar fi încercat să se amestece printre oameni. Ochii îi erau mari, poate prea mari şi plini de o strălucire verde neobişnuită. Ochii ei cântau iubire pierdută, cântau culoare îmbujorată de viaţă, emanau istorie trupească şi suferinţă, îi recitau mereu şi mereu visele neîmplinite.

Ah, chipul ei frumos...

Ea părea o icoană sculptată în ceară cu obrajii veşnic reci şi cu buzele tinere... moarte. Gâtul ei se înalta maiestuos pe trup, lung şi fraged, iar sânii păreau nenăscuţi încă. Tinereţea trupului ei era minunată şi pură, neatinsă de vibraţiile masculinităţii.

Acum stă cu tălpile goale afundate în zăpadă şi priveşte lung printre şuviţele roşcate de păr ce îi dansează sălbatic pe faţă. Vântul îi cântă din nou dragostea lui rece, o iubeşte şi o cunoaşte prea bine. Vântul ei din începuturi... Are fata împroşcată cu şuviţe frumoase, iar mirosul lor de vânt iernatic o face să se simtă şi mai rece, dar încă frumoasă. Frumuseţea ei chinuitoare, damnata...

Priveşte în adâncul cerurilor şi în îndepărtarea acelor munţi plini de sufletul ei. Iubeşte cu nebunie înaltă şi săţioasă natura, însă urăşte natura ei căzută. Dacă ar fi un înger, un înger al Raiului, dar nu este nici măcar om. Este un înger pământean fără sarcini sacre de îndeplinit, un înger căzut şi înşelat nemerniceşte de diavol. Cum a putut crede într-un îngâmfat care tânjea după tronul Tatălui? Era clar că îi va abandona pe toţi sau, mai rău, că îi va trage după el într-o agonie veşnică. Afurisitul! I-a furat trupul şi a fugit cu el în Iad pentru că ştia că spiritul ei va cauta să-l recâştige. Cât de stupid... Înfricoşător!

Cu tălpile amorţite păşeşte uşor spre marginea curţii căutând cu mintea un alt tărâm unde să-şi poată odihni aripile sufletului. Simte oboseală apăsătoare în gânduri. E sătulă de viaţa ei de copilă pentru că ştie foarte bine că doar trupul ei arată tinereţea. Ea este de la începuturi, însă nu pentru eternitate. Începuturile lumii i-au fost moaşe, ea s-a născut în braţele lor, a fost prunc rupt direct din Viaţă, dar a căzut din graţiile acesteia prin alegere...

Va urma

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.