Fiind sătul de criticat, de corectat și de judecat, aleg să îmi ocup timpul cu altceva decât nemulțumiri și tânguieli inutile.

Mâna mea scrie neîncetat, tot trupul meu se înfioară și trăiește adânc în cuvânt, îl soarbe lacom, îl iubește și scrie… nu se poate opri. Un cuvânt pe zi, măcar, o frază adânc înfiptă în plăcerea minții.

Cum aș mai putea declara cuvântului dragostea care mă înnebunește zi de zi?

Scriu.

Sunt tânăr, prea fraged în visul meu, dar mă coc în dorințe nemărginite, devorez fiecare minut în compania jocului minții.

Și dacă aș schimba lumea? M-ar distruge oamenii, mi-ar schingiui trupul, mi-ar pune  durerea pe un altar cu zei din lut ars. Nu, nu vreau să o schimb, o las așa! Lumea e fericită așa cum e.

Dar eu sunt fericit? Sunt un ceva fericit pentru că nu îmi place definiția omului.

Strig la tine, lume! Nu te mai iubesc de mult!

Ah, iar mă tângui! Sunt un acru și o limbă dezgustată!

Lume, nu te mai iubesc!

Vreau o altă lume, o doresc nespus… Plânsul meu se scurge, este viu! Vreau să fiu mulțumitor. Am o viață fără urme infectate cu exces. Sunt… superb…?

Lume, te urăsc!

Vino de mă ucide, dacă asta ți-e dorința, pune-mă în mare și mă lasă să zac în pământ născut din propriu-mi trup. Dar apoi părăsește-mă și nu te mai întoarce, chiar de-ar fi să mă nasc din nou. Lasă-mă pe fundul mării, permite-mi să trăiesc cu peștii, să cresc prunci de pești ca pe prunci din pântece de om.

Lume dragă, te-am iubit!

Lasă-mă să te îngrop în al meu trecut de om, lasă-mă să te omor!

Sunt o jale infinită; m-am născut din lume.

Lume, te omor!

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.