Mă izbesc mereu de frenezia scuturată a atotștiinței și îmi vine să mă arunc în neantul nebuniei… atotnebuniei. Nu de puține ori m-am gândit că ar fi mai bine să trăiesc într-un ospiciu, să-mi întunec mintea și să trăiesc într-o lume a mea. Să nu mai știu de oameni, ființe oribile, mândre (fără motiv), inteligente (de fapt NU), pline de un fel de știință și încununate cu cadavrele peste care au călcat pentru a fi superiori întregii lumi. Rușinos, de-a dreptul umilitor. Sunt un om? Da, sunt un om care nu-și poate găsi locul pentru că nu îi place să fie mândru. De fapt nu sunt om pentru că nu sunt mândru. Sunt un altceva, mărunt și fericit că trăiesc departe de oraș, aproape de pădure, mult mai aproape de cer. Splendid!

Despre mândri, despre idioți și nebunia lor evidentă pe care (ei) o sorb ca pe o sevă dătătoare de nemurire.

Despre avalanșa lor de vorbe citate și despre încăpățânarea de a nu se lăsa învățați de nimeni. Sunt stăpânii științei erei lor.

Mă gândisem dăunezi să scriu o carte pe care să o numesc simplu “Despre mândri” așa cum Dostoievski și-a scris “Idiotul”, dar am realizat că aș umple sute de pagini cu venin și dezgust inutil. Nu știu de ce, dar cu cât mă străduiesc mai mult să nu urăsc, cu atâta se înmulțește disprețul și dezgustul în mine. Vă asigur că nu din răutate. Atunci de ce oare?

Mă ascund uneori într-o cafenea cu o carte în mână și îmi satisfac nevoia de răsfăț așa cum doamnele se adăpostesc  în saloanele de înfrumusețare. Îmi sorb cafeaua dulce, puțin câte puțin, căci în ea stă o parte din timpul de răsfăț și îmi deschid cartea. O așez entuziasmată pe masă și mă gândesc, înainte de a mă arunca în lumea ei, că sunt atât de norocoasă având-o; nu îi folosesc paginile pentru a înveli clisa și ceapa la serviciu și nici nu o înjosesc cu smocuri de hârtie igienică folosite drept semn de carte. Pot să spun că îmi iubesc fiecare carte prin care am trecut și relația pe care am avut-o cu fiecare în parte a fost mult prea intensă pentru a le putea pune imaginile la capitolul foste iubiri. Cât le-am iubit…

Și stau în cafenea, citesc, trăiesc încet, fără grabă, sorb din cafea și din carte, mă umplu de satisfacție, uit de oameni. Dintr-o dată un iz puternic de bărbați bine îmi tulbură lumea. Nu am încotro și închid cartea. 

Îmi scot carnețelul și mă gândesc că dacă tot nu mai pot citi măcar să scriu ceva, numa’ bine mi-au venit și subiecții. Îi ascult cu atenție și totul se oprește: muzica pare un zumzăit torid de vară, zgomotul ceștii de cafea lovind farfurioara devine clinchet suportabil, iar vocile lor îmi înfundă dureros urechile. Totul e într-o stare de surzenie profundă. Doar ei, bărbații îmbrăcați lejer, unic, nepăsător și purtând pe față câte un rânjet superior se aud gândind inteligent în toată cafeneaua. 

Își scot țigările pe masă, comandă câte o cafea cu rom și cercetează cu interes cafeneaua. Creionul meu începe să scrie. Fac o listă: bărbați neîngrijiți, posibili cercetători/ scriitori mercenari, mândri, căutători insistenți de lauri. Închid carnețelul căci știu că nu pot scrie mai mult de atât. Personajele îmi sunt foarte familiare, dau peste astfel de imitații în fiecare zi.

Încep discuția la o cafea și se felicită unul pe altul pentru stăpânirea Universului. Vorbesc  tare, inteligent, își urlă superioritatea. Sunt cu adevărat ușor peste mediocru și din câte aud au câteva cărți citite la activ, cărți valoroase, dar la ce folos dacă nu se știu rezuma la o inteligență verde, crudă  și smerită.

 La ce bun să citești toate cărțile din lume dacă nu le poți savura valoarea și nu îți poți identifica propria valoare în ele.

La ce folos să fii stăpânul Universului dacă îți abandonezi mințile în nebunia mândriei? Cine te mai ia în seamă? Al cui stăpân mai poți fi? Mândria te face de râs și tu o idolatrizezi, dormi în pat cu ea, o respiri. Vei cădea așa cum ai urcat, mândria ta va avea grijă de asta.

Deși ai studiat o viață întreagă și intelectul tău dă peste el, mai ai foarte multe de învățat. Totul pe care tu l-ai studiat e mai complex decât îți imaginezi, iar atotștiința nu îți este destinată pentru că ești un simplu om. Atotștiința aparține Atotputernicului indiferent în câte basme ai citit contrariul.

La ce folosește mândria?

La ce folos să câștigi toată lumea la picioare dacă îți pierzi sufletul?

…de… Simona Mîndra 

© 2011 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.