Există o păpuşă a gândurilor mele care mă înţeapă şi mă obsedează în acelaşi timp. E frumoasă ca o mlaştină împodobită cu nuferi copţi ce înmiresmează întreg văzduhul cu sunete de viaţă proaspătă.

Este ea şi am mai simţit până acum nevoia ucigătoare de a o scoate la lumină. Şi am facut-o.

Sunt ciudată? Şi de ce nu aş fi? Mă simt jalnică pentru că simt, pentru că ador să simt prea mult şi pentru că numai despre asta îmi place să scriu. Sunt oribilă pentru că aplec urechea la judecători pasionaţi de execuţii şi pentru că îmi pun gâtul în poala lor, direct sub securea ascuţită a judecăţii inepte.

Ea este fiorul minţii mele, ea îmi reîmprospătează mereu cuvintele şi le găseşte drumul cel bun.

Este înaltă în visare de copil, inocentă în vinul fraged al iubirii şi este incapabilă să mă controleze deşi mă umple din belşug.

Este transparentă şi dulce. O iubesc!

Frumuseţea mă fascinează şi nu mă lasă să trăiesc fără să o caut cu disperare în fiecare loc din lumea asta. Nu pot să nu o caut. O caut în natură, în aşternuturi, în bucătărie, în jucăriile fiicei mele, în Biblie, în sunetele dimineţilor înnorate, pe internet, în ceaşca mare de cafea cu lapte, la radio ascultând vocea soţului meu, în cărţile preferate, în oglindă. Îmi place că o întâlnesc la tot pasul.

De data aceasta ea este frumuseţea.

În căutările mele zilnice dau şi peste inutilităţi care mă cutremură şi mă fac să le blestem încercările macabre, idioate care pângăresc frumuseţea. Femeia “artistă” mică de înălţime care îşi vindecă handicapul cu tocuri de 15 cm şi care îşi acoperă trupul butuc cu câteva fâşii de foame. Imaginea care îşi fardează chipul ieftin accentuând prosteşte defectul ochiului drept care pare că se scurge şi stă să fugă de la locul accidentului. Stăpâna lui e mândră în imbecilitate.

Mi-am lipit ochii de monitor şi mi-a venit să-i jelesc trupul osândit şi sacrificat inutil pentru câţiva bănuţi celebri. Am zâmbit acru când i-am văzut faţa schimonosită şi gropile din obrajii gletuiţi cu măiestrie.

Un pic de zâmbet alb şi murat, doi sâni subdezvoltaţi şi asfixiaţi de un sutien alifie -cu două numere mai mic- care îi împinge la suprafaţă creând iluzia existenţei lor, un păr lung, negru şi desfigurat de atâta întins cu placa şi iată: morena perfecta.

Destul!

Frumuseţea este peste tot, o poţi respira în voie oriunde, iar când dai peste reziduri care imită frumuseţea fă bine şi închide TV-ul, închide ochii dacă se află în faţa ta, toarnă apă clocotită peste ele (asta le va înmuia puţin gletul “frumuseţii”) şi fugi din calea lor pentru că duhnesc oribil a prostie mândră.

Frumuseţea nu este o ea ideală ci este echilibrată, smerită şi faimoasă în acelaşi timp, cu chipul plin şi curat, cu zâmbet sincer şi cald, inteligentă şi… frumoasă.

Şi încă mă gândesc la ea. Este la fel de plină ca şi muzica şi mă hrăneşte, mă vindecă, mă iubeşte, mă umple. Şi totuşi ea nu mă împlineşte aşa cum o face El, Tata.

Cu toate că îmi exprim scârba pe care o simt vis-a-vis de oamenii proşti şi fuduli, nu pot să nu le plâng de milă inconştienţa. Îmi este aproape imposibil să nu-i urăsc, dar mă mulţumesc să îi dispreţuiesc cu măsură pentru că îmi împânzesc simţurile cu gunoaie care sfidează importanţa spirituală cea născătoare de frumuseţi reale.

Să tot fii frumos!

© 2010 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.