Mergi pe stradă. Te plimbi fără nici un scop anume. Te perinzi, te prelingi printre statui moderne, proaste şi fără gust vizual. Toate au capetele înălţate şi fruntea izbeşte cel mai mândru cer. Sunt penibil de “superioare” ţie, sunt încăpăţânate şi mândre, nebune în foamea lor de slavă idolatrică. Se scarpină brutal pe căpăţâna goală - “superioară”- şi îşi cântă imnuri de glorie. Siniubirea lor este împietrită ca un chist calcificat şi definitiv.

Mândria nebună atinge cele mai înalte cote şi se pare că nimeni şi nimic nu va putea schimba asta.

Ce te faci când întâlneşti o astfel de statuie? Stai şi îi accepţi scrijeliturile intelectuale ca pe nişte forme pline de cultură? Îi respiri duhoarea ignorantă de mândrie nejustificată? Îi permiţi să fie judecătorul gândurilor tale prea sănătoase? Ce faci?

Toţi suntem statui neînsufleţite dacă nu cerem viaţă Dumnezeului celui viu. Toţi suspinăm după o fărâmă de superioritate câştigată pe litri întregi de sudoare. Suntem culţi, inteligenţi, muzicieni, scriitori inegalabili, critici din fiecare soi, politicieni, religioşi, prea sexuali, cugetători, filosofi, psihanalişti etc. Suntem superiori lumii întregi! Oare prin asta suntem sau putem deveni superiori? Oare?

Lupta cruntă pe care o ducem în fiecare discuţie “intelectuală” este autosatisfacţia înfometatului eu, fiorul superiorităţii fără de care nu putem trăi.

Citim mult , ascultăm cea mai bună muzică sau chiar încercăm să fim nonconformişti până în limita ( aproape inexistentă a) prostiei.

Care este logica acestei superiorităţi?

© 2010 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.