Ea are doar un căţel care să-i poată umple zilele atât de singuratice. Nu-şi doreşte decât încă o umplutură săţioasă care să o facă să se simtă dorită măcar pentru o vreme. Şi restul bărbaţilor din viaţa ei au fost tot umpluturi - una mai săţioasă ca alta, însă nici măcar una nu i-a potolit foamea de siguranţă şi linişte. Ce de umpluturi…

Acum stă îngândurată pe o bancă scorojită din parc, cu prietenul ei rotofei şi păros care îi linge fericit degetele de la mână. Se gândeşte la ceva, oftează şi se apleacă spre câinele ei ca şi când ar avea un scop anume. Nu, nu exista nici un scop. Îşi îndreaptă din nou spatele şi îşi trage mănuşile de piele pe mână. Se ridică şi pleacă. Păşeşte încet, fără grabă, şi pare că îşi numără fiecare pas. E singură şi urăşte asta, mai ales că este o femeie singură.

În fiecare zi privirile îi zboară la cuplurile din parcul în care ea îşi plimba câinele şi de fiecare dată simte gustul acela amar şi insuportabil al singurătăţii.

Într-o zi însă se întâmplă o minune şi ea reacţionează ca şi cum ar fi primit o palmă peste frunte (Wake up!). Un bărbat destul de atrăgător, îmbrăcat într-un superb palton negru şi mirosind discret a parfum de toamnă se apleacă zâmbind să-i mângâie câinele cel gras şi prietenos (distrus şi plictisit de bocetele stăpânei lui) şi rămâne uluit în faţa priveliştii şarmante, plânse şi ciufulite de pe bancă. O priveşte câteva clipe. Inima ei stă să pleznească. El o ia de mână, o ajută să se ridice de pe bancă, o strânge puternic la piept şi îi şopteşte aspru, dar cu dragoste: “ Hai acasă. Nu eşti singură. Îmi pare rău că te-am făcut să te simţi aşa. Eşti soţia mea…”