Nu sunt liber!

Inima îşi scurge sucul deznădejdii şi urlă de durere. Pieptul e îngrozit din pricina vibraţiilor prevestitoare morţii şi umple sufletul, pentru o ultimă dată, de picuri subţiri de viaţă.

Ochii sângerează în tăcere, privesc roşu aprins în întuneric şi întâmpină greoi realitatea abuzului pe care l-au trăit pe tot parcursul vieţii. Abuz, exces de clipe senzuale necorespunzătoare şi de prea multe “interzis-uri”. Boala provocată de acest abuz al ochilor a îmbolnăvit, nu numai trupul creând o dependenţă prea lipicioasă, fatală, ci şi sufletul.

Mi-am incinerat sufletul.

Prea târziu!

Sunt atât de bolnav… Durerea îmi macină oasele, iar sângele năvăleşte afară din trup odată cu viaţa.

Sunt pe un pat de spital. Un pat moale şi foarte confortabil. Câtă ironie...

Aşternuturile miros puternic a flori şi aer umed de munte, iar nasul mă ustură de atâta curăţenie. Lângă pat e o măsuţă transparentă, imaculată care, în mod normal, serveşte ca suport al cadourilor. Sau flori... Măsuţa mea e chinuitor de goală...

Sunt singur.

O asistentă tânără (cu chip atât de transparent în tinereţea şi drăgălăşenia ei) intră vioaie în salon şi mă întreabă privindu-mă direct în ochi:

- Cum vă simţiţi astăzi?

„Câtă lipsă de judecată! Cum poţi să mă întrebi o asemenea inepţie? Sunt pe moarte!” mă gândesc plin de furie, dar nu permit gândurilor să prindă grai.

Răspund serios, cu o răutate juvenilă în glas:

- Sunt bine. Am totuşi o nemulţumire: aşternuturile sunt prea curate şi îmi crează usturimi groaznice în nas.

Îi zâmbesc larg, declarându-i tăcut plăcerea de a o avea din nou în preajma mea. Aştept să reacţioneze.

Ea rămâne uluită în faţa răspunsului meu deranjant de abrupt în tonul vocii. Apoi, dându-şi seama de micuţa gafă, îmi zâmbeşte la rândul ei, plină de respect şi îmi întoarce grăbită spatele văzându-şi în continuare de treburi.

Asistenta, pe numele ei Isabella, este o femeie frumoasă (de o puritate inumană) care expiră blândeţe la un grad imposibil de suportat, iar mâinile ei de asistentă sunt reci, delicate şi prea subţiri. Degetele ei ar putea fi un izvor de inspiraţie al oricărui nerod care doreşte să priceapă estetica urâtului. Nu, ea nu este urâtă! Nici măcar mâinile nu îi sunt lipsite de splendoare. Dar degetele ei subţiri şi lungi te trimit în fundul iadului prin vinovăţia pe care ţi-o urcă direct pe coşul pieptului. Cum poate o femeie să aibe mâini atât de sfinte? Cum reuşeşte un morman micuţ de oase învelite în piele transparentă, cu o frumuseţe atât de neobişnuită, să vindece oameni? Cum pot acele degete să înfăptuiască, fără efort, atâta BINE? Iar eu...?

Mă întorc greoi pe partea dreaptă şi privesc pe fereastră. Nu văd decât zidul cenuşiu al unei clădiri cu atitudine mortuară. Mă deprimă cumplit! Ştiu că sunt pe moarte, sunt foarte bolnav.

Nici măcar medicul nu ştie cu exactitate ce boală îmi macină organele în felul acesta sinistru. Lăcrimez şi scuip sânge, urinez cu sânge, pe sub unghii ţâşneşte sânge. Mai am doar câteva ore de trăit. Medicii sunt convinşi că mai pot lupta măcar patru zile. Dar eu ştiu... că NU MAI POT!

Uneori plâng şi teama mă copleşeşte.

Recunosc. Moartea îmi acaparează gândurile cu o încăpăţânare aproape maniacală. Poate că aş vrea să mor acum, dar ştiu că ar putea exista viaţă după moarte, iar daca este aşa, aş fi primit cu braţele deschise doar în... IAD.

Mă roade chinul păcatelor. Atât de uşor ar fi dacă, după înmormântare nu m-ar aştepta decât un întuneric dens şi somnoros care să-mi mângâie, cu o căldură mătăsoasă, pleoapele extenuate şi pielea îngheţată de suferinţa bolii.

Aş putea pluti nepăsător pentru o eternitate golită de frumuseţe, dar umplută cu o comoditate trândavă (pe care omenii o adoră) şi cu un sentiment ambalat în pace, dar lipsit de sevă, de sens.

Pot să-mi jelesc viaţa irosită, pot să plâng cu capul în palme, căci ştiu că n-am făcut mare lucru cu ea. M-am jucat cu clipele până când le-am pierdut. Doar am scrijelit pe poarta vieţii lăsând-o încuiată pentru eternitate. Am refuzat fericirea şi am îmbrăţişat doar plăcerea. Doar atât.

Mi-e atât de somn...

Dacă aş închide ochii pentru o secundă, doar cât să...

Doar o secundă...

Atât de întuneric... mi-e frig...

E atât de frig!

Cine este această moarte?

Aştept...

© 2010 Copyright © Simona Mîndra.