Îmi este atât de drag acest nume. Foarte drag.

Maria este, în sfârşit, acolo unde şi-a dorit... departe pe un tărâm superb îmbrăcat în splendoarea Oceanului Pacific.

Da, tu eşti această Maria.

Eşti o fiinţă micuţă, perfectă în unduirea trupului în timp ce paşii tăi strivesc delicat praful de pe drum. Posezi o frumuseţe vie a picioarelor, gleznele tale fiind fine şi atât de transparente încât bărbatul care te are se cutremură de o iubire obsesivă pentru acestea. Sunt adorabile. De fapt tu eşti adorabilă, Maria.

Eşti micuţă, însă înălţimea dorinţelor tale de tot felul este colosală.

Eşti într-un doliu continuu şi îţi plângi fiinţa, căci în rest nu ai ce jeli. Îţi încondeiezi ochii micuţi şi îţi batjocoreşti buzele cu o nuanţă sângerie de ruj. Veşmintele îţi sunt mereu întunecate şi privirea îţi pare un portret antic neterminat, îndestulat în goliciune. Ştii să zâmbeşti aşa cum ai fost obişnuită dintotdeauna: simplu, timid fără a-ţi dezveli şiragul dulce de dinţi.

Atragi priviri muritoare prin libertatea nepermis de abuzivă pe care ţi-ai însuşit-o şi te simţi confortabil ştiind că eşti privită ca pe o fiinţă bizară. Dar eşti frumoasă, tot trupul tău este frumos.

Vreau să îţi imaginezi ceva, acum.

Eşti pe un vârf de munte şi priveşti lumea în care ţi-ai oglindit, până acum, toate îngrijorările şi, mai ales, miile de plăceri mari şi mici. Te simţi norocoasă şi nu ai vrea să schimbi mai nimic la viaţa ta. De fapt eşti atât de îndătinată cu stilul tău de viaţă, încât nu ai putea concepe un altfel de curs al vieţii – crezi tu - mai senzorial decât acesta.

Vârful de pe care priveşti nu este chiar atât de înalt, dar prospeţimea aerului care îţi scaldă chipul în fiori atât de dulci te îndeamnă să te gândeşti la cel mai îndepărtat nor pe care îţi doreşti să-l respiri cu toată fiinţa ta.

Te simţi liberă, iar sentimentul extatic pe care lumina călduţă a soarelui ţi-l oferă, îţi umple sufletul de emoţii fremătătoare.

Liniştea pe care acum o trăieşti e cu mult peste puterea trupului tău şi te ghemuieşti de prea multă încântare a celulelor. Simţi o uşoară teamă în ceea ce priveşte siguranţa ta fizică, căci inima stă să-ţi spargă pieptul, iar ochii lăcrimează abundent lumină.

Cerul de deasupra ta e roşiatic, primitor şi te urmăreşte cu iubire. Îşi doreşte să te adopte, să te cuprindă în înălţimile-i glorioase şi să fugă cu ţine departe, foarte departe de lumea în care te-ai născut şi care te-a abandonat încă de la început. Tu ştii asta! Dar nu o poate face pentru că tu eşti LIBERĂ să alegi, mai întâi! Eşti cea mai liberă creaţie din univers. În adâncul sufletului îţi doreşti nespus că cerul să te adopte şi să-ţi răpească gândurile care te împiedică să-l alegi. Nu ai vrea, totuşi, să-ţi părăseşti statutul de amantă a lumii în care trăieşti pentru că e plăcut; atât de plăcut încât simţi că te sufoci dacă nu te oferi ei – lume mieroasă chiar şi în torturile ocazionale pe care ţi le aplică. O iubeşti în felul ei distrugător şi simţi că viaţa fără ea ar fi nedreaptă şi stânjenitoare.

Cerul te iubeşte, te iubeşte cu o profunzime imposibil de cuprins. Lumina lui îţi este dăruită în fiecare dimineaţă ca pe un inel de logodnă şi tot speră că vei accepta. În fiecare zi te urmăreşte înfiorat şi aşteaptă să-ţi dăruiască ce nimeni nu va reuşi vreodată să-ţi dăruiască. Aşteaptă de când ai fost plămădită în pântecele mamei tale, apoi, de când ai respirat prima fărâmă de aer şi încă te aşteaptă plin de o iubire pe care fiinţa umană încă nu a învăţat să o descopere în întregime.

Acolo sus, pe vârful muntelui poate fi gara ta unde trebuie să aştepţi trenul care îţi va aduce cerul cel veşnic plin de iubire şi care doreşte să te cuprindă în braţele-i nemărginite.

Lasă-te învăluită de iubirea cerului...

© 2010 Copyright © Simona Mîndra. Toate drepturile rezervate.